Între durerile nașterii și tăcerea familiei: Cum am învățat să spun „nu” când toți voiau să decidă pentru mine

— Nu vreau să intre nimeni în salon, am spus răspicat, cu lacrimi în ochi, în timp ce asistenta încerca să mă liniștească. Mă durea fiecare contracție, dar mai tare mă durea privirea rece a soacrei mele, care stătea la ușă, cu brațele încrucișate, ca un judecător neînduplecat.

— Nu e normal să fii singură acum, Irina! Ce fel de mamă ești dacă nu lași familia aproape? a izbucnit ea, uitându-se acuzator la burtica mea uriașă.

Soțul meu, Radu, era acolo, dar parcă nu era. Se uita la podea, evitând orice contact vizual. Îl știam: când lucrurile deveneau tensionate, prefera să tacă. Dar tăcerea lui mă rănea mai tare decât orice cuvânt spus de soacră.

A fost a treia mea sarcină. Prima dată am născut la 23 de ani, cu toată lumea în jurul meu: mama, soacra, Radu, asistentele. Toți aveau păreri despre ce ar trebui să fac, cum să respir, cum să țip sau să nu țip. Am simțit că nu e despre mine, ci despre ei. La al doilea copil am încercat să impun niște limite, dar am cedat presiunilor. Acum însă, la 31 de ani, cu două fetițe acasă și un băiețel pe drum, simțeam că nu mai pot. Nu mai voiam să fiu doar „mama copiilor lui Radu” sau „nora perfectă”. Voiam să fiu IRINA.

— Las-o în pace, mamă! a încercat Radu să intervină timid.

— Tu taci! Dacă nu ești în stare să-ți ții femeia în frâu… a continuat soacra mea, ridicând tonul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. O altă contracție m-a făcut să mă chircesc de durere. Asistenta s-a apropiat și mi-a șoptit:

— Vreți să chemăm pe cineva din familie sau preferați să rămâneți singură?

— Singură! am spus printre dinți.

A fost pentru prima dată când am simțit că am dreptul să aleg. Dar alegerea asta a venit cu un preț: privirile tăioase ale soacrei, tăcerea apăsătoare a lui Radu și sentimentul că sunt egoistă pentru că vreau intimitate.

În orele care au urmat, am retrăit toate momentele în care am lăsat pe alții să decidă pentru mine. Când am renunțat la jobul meu de grafician pentru că „nu se cade ca o mamă să stea peste program”. Când am acceptat ca soacra să vină zilnic la noi „să mă ajute”, dar de fapt îmi critica fiecare mișcare: „Nu-i dai destul lapte!”, „Nu-l îmbraci destul de gros!”, „Copiii tăi sunt prea răsfățați!”.

Mi-am adus aminte cum Radu îmi spunea mereu:

— Las-o pe mama, așa e ea… Nu te supăra!

Dar eu mă supăram. Și mă simțeam vinovată pentru supărarea mea. Până azi.

Când băiețelul meu s-a născut, l-am ținut strâns la piept și am plâns. Nu doar de fericire, ci și de eliberare. Pentru prima dată am simțit că e doar momentul meu și al copilului meu.

Când m-au mutat în salon, soacra a intrat val-vârtej:

— Să văd copilul! Să văd dacă e sănătos!

— Acum nu se poate, i-am spus calm. Am nevoie de liniște.

A izbucnit:

— Cum adică? Eu sunt bunica! Am dreptul!

Radu s-a uitat la mine cu ochii mari. Aștepta să cedez. Dar nu am făcut-o.

— Ai dreptul să-l iubești când va fi pregătit. Acum avem nevoie de timp.

A plecat trântind ușa. Radu a rămas pe loc.

— Irina… De ce faci asta? O rănești pe mama…

— Dar pe mine cine mă vede? Cine mă întreabă ce simt eu?

A tăcut din nou. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Zilele următoare au fost grele. Soacra nu mi-a mai vorbit. Radu venea rar la spital și stătea puțin. M-am simțit singură și vinovată. Dar când îmi priveam băiețelul dormind liniștit la pieptul meu, știam că am făcut ce trebuia.

Când am ajuns acasă, atmosfera era rece. Soacra nu mai venea zilnic, dar nici nu mă saluta când ne întâlneam pe scară. Radu era distant.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, l-am întrebat:

— Tu chiar crezi că sunt o mamă rea pentru că am vrut intimitate?

A ridicat din umeri:

— Nu știu… Poate că ai exagerat puțin.

Atunci am izbucnit:

— Toată viața mea am trăit după regulile altora! Când o să fie și despre mine?

A plecat fără să spună nimic. Am plâns mult în noaptea aceea.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Soacra a început să vorbească din nou cu mine, dar relația noastră nu mai e la fel. Radu încă nu înțelege de ce am avut nevoie de spațiu.

Dar eu știu: pentru prima dată m-am ales pe mine. Și poate că asta e cea mai grea lecție pentru o femeie într-o familie românească: să ai curajul să spui „nu”, chiar dacă toți te vor judeca.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câte avem curajul să ne cerem dreptul la propriile decizii? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?