Între Fier și Sânge: Povestea Unei Familii Frânte

— Cum poți să dormi liniștit, Vlad? întreb cu vocea tremurândă, privind spre fereastra aburită a bucătăriei. Daria tușește din camera ei, iar sunetul acela mă sfâșie pe dinăuntru. E trecut de miezul nopții, dar niciunul dintre noi nu poate adormi. Vlad își freacă fruntea, evitându-mi privirea.

— Ce vrei să fac? Sunt părinții mei, nu pot să-i oblig… răspunde el încet, dar știu că și pe el îl doare.

Nu pot să cred că am ajuns aici. Acum două luni, Daria a fost diagnosticată cu o boală rară la plămâni. Doctorii de la Fundeni ne-au spus că tratamentul e scump și nu se găsește în țară. Am vândut tot ce am putut: verigheta mea, laptopul lui Vlad, chiar și bicicleta Dariei. Am cerut ajutor familiei. Mama mea a dat tot ce avea, dar pensia ei abia îi ajunge pentru medicamentele de inimă. Singura noastră speranță era familia lui Vlad.

Ilie și Mariana au fost mereu oameni practici. Au muncit o viață întreagă la fabrica de mobilă din Pitești și s-au lăudat mereu cu economiile lor. Când le-am spus despre Daria, au dat din cap grav, dar n-au spus nici da, nici nu. Apoi, săptămâna trecută, au apărut la noi cu o veste: „Ne-am luat Volvo nou! E visul nostru de-o viață!”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Daria era în pat, cu perfuzia la mână. Ei râdeau și povesteau despre tapițeria din piele și sistemul audio.

— Și… pentru Daria? am întrebat cu voce joasă.

Mariana a oftat: — Draga mea, și noi avem dreptul la bucurii. Am muncit destul. O să vă descurcați voi, sunteți tineri.

Vlad a tăcut. Eu am simțit că mă sufoc.

De atunci, între mine și Vlad s-a așternut un zid rece. El încearcă să-i înțeleagă: „Sunt bătrâni, au visat la asta.” Eu nu pot. În fiecare noapte mă gândesc la Daria și la cât de mult ar fi contat banii aceia pentru tratamentul ei.

Într-o zi, după ce Vlad a plecat la serviciu, Mariana m-a sunat:

— Să nu ne porți pică, Irina. Știi cum e viața… fiecare cu ale lui.

Am izbucnit:

— Mariana, Daria e nepoata voastră! Cum puteți pune o mașină înaintea vieții ei?

A tăcut câteva secunde.

— Nu e chiar așa grav cum spui tu… Copiii sunt puternici.

Am închis telefonul plângând. Daria m-a văzut și m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi?

Am mințit-o că am tăiat ceapa.

Seara, când Vlad s-a întors acasă, i-am spus că nu mai pot. Că mă doare să văd cum familia lui se bucură de confort în timp ce copilul nostru suferă.

— Vrei să nu mai vorbesc cu ei? a întrebat el, speriat.

— Vreau doar să înțelegi cât doare.

A doua zi am primit un mesaj de la Ilie: „Sperăm să nu ne urâți. Viața e scurtă.”

Am simțit că mă prăbușesc. Mi-am dorit să le răspund urât, dar m-am abținut. În loc de asta, am început să scriu pe un grup de părinți cu copii bolnavi. Am primit zeci de mesaje de susținere și câteva donații mici. O mamă din Bacău mi-a scris: „Și pe noi ne-au lăsat ai noștri baltă. Dar copiii ne dau putere.”

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit lângă mine cu ochii roșii:

— Am visat că Daria nu mai era… Nu pot să-i iert pe ai mei.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o echipă.

Au trecut săptămâni grele. Am reușit să strângem banii pentru prima tranșă de tratament cu ajutorul unor necunoscuți. Ilie și Mariana au venit la ziua Dariei cu o păpușă scumpă și un plic cu 200 de lei.

— Atât am putut… a spus Mariana cu ochii în pământ.

Daria le-a zâmbit larg: — Mulțumesc, bunico!

Eu nu am putut spune nimic. Poate că nici nu mai contează ce spunem noi, adulții. Poate doar copiii știu să ierte cu adevărat.

Acum stau lângă patul Dariei și mă întreb: oare sângele chiar e mai gros decât fierul rece al unei mașini? Ce alegem când viața ne pune la încercare: confortul sau iubirea? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?