Între iertare și răzbunare: Povara unui trecut care nu se uită

— Nu pot, tată! Nu pot să-l ajut, nu după tot ce ne-a făcut! am izbucnit, simțind cum îmi tremură vocea și mâinile. Era deja trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, lumina galbenă părea să apese și mai tare pe umerii mei. Tata stătea în fața mea, cu ochii roșii de oboseală și vinovăție, ținând cana de ceai ca pe o ancoră într-o mare agitată.

— E fratele meu, Vlad… E bolnav, nu mai are pe nimeni. Dacă nu-l ajutăm noi, cine s-o facă? a spus el încet, aproape șoptit, ca și cum s-ar fi temut că pereții ar putea să-l audă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Unchiul meu, Costel, fusese mereu umbra întunecată a copilăriei mele. Îmi amintesc și acum serile în care venea beat acasă la noi, urlând la tata pentru bani, trântind uși, aruncând cu sticle. Îmi amintesc cum mama plângea în baie, încercând să mă țină departe de scandaluri. Tata încerca mereu să-l liniștească, să-l ajute, dar niciodată nu era de ajuns. Costel era mereu nemulțumit, mereu gata să rănească.

— Vlad, știu că ți-e greu… Dar omul ăsta e tot sânge din sângele nostru. Dacă-l lăsăm acum, ce fel de oameni suntem? a continuat tata, cu vocea frântă.

— Ce fel de oameni suntem dacă ne lăsăm călcați în picioare? am răspuns eu, aproape strigând. Tu ai uitat cum te-a bătut în fața blocului? Cum m-a amenințat că mă aruncă pe scări dacă nu-i dau banii de buzunar?

Tata a tăcut. S-a uitat la mine cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la el nici când a murit mama. Știam că îl doare. Știam că simte povara vinovăției pentru că nu a putut să ne protejeze mai bine.

Am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația și m-a făcut să-mi adun gândurile. De jos se auzeau voci de adolescenți care râdeau și muzică slabă dintr-o mașină parcată. M-am gândit la copilăria mea: la zilele în care mergeam cu tata în parc și el încerca să mă facă să uit tot ce se întâmpla acasă. La serile când îl găseam plângând în bucătărie după ce Costel pleca cu ultimii bani din casă.

Nu puteam să uit. Nu puteam să iert.

A doua zi dimineață, tata m-a găsit la masa din sufragerie, cu capul pe brațe. Nu dormisem deloc. S-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Vlad, știu că nu e drept ce-ți cer. Dar dacă nu-l ajutăm acum… poate o să regretăm toată viața.

— Tu chiar crezi că s-a schimbat? l-am întrebat eu, privind drept în ochii lui. Chiar crezi că omul ăsta merită iertarea noastră?

Tata a oftat adânc.

— Nu știu dacă s-a schimbat. Dar știu că dacă nu încercăm măcar… poate n-o să ne iertăm noi pe noi.

Am stat mult timp pe gânduri după discuția asta. Am mers la muncă — lucrez ca operator într-un call center — dar nu m-am putut concentra deloc. Vocea tatei îmi răsuna în minte: „poate n-o să ne iertăm noi pe noi”.

Seara am primit un telefon de la verișoara mea, Irina, fiica lui Costel. Plângea.

— Vlad, te rog… tata e la spital. Are nevoie de cineva care să-i aducă haine și ceva de mâncare. Eu sunt plecată la Cluj cu serviciul și nu pot ajunge decât peste două zile…

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina nu avea nicio vină pentru ce făcuse tatăl ei. Mereu fusese prinsă între loialitatea față de el și dorința de a avea o viață normală.

— Nu știu dacă pot… am spus încet.

— Te rog… Nu pentru el, pentru mine… a șoptit ea printre suspine.

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută pe tavan. M-am gândit la toate momentele în care am fost nevoit să aleg între ceea ce simt și ceea ce „trebuie” să fac pentru familie.

A doua zi m-am dus la spital. L-am găsit pe Costel într-un salon mic, cu fața trasă și ochii goi. Când m-a văzut, a zâmbit strâmb.

— Ai venit… Nu credeam că o să te mai văd vreodată…

Nu am spus nimic. I-am lăsat punga cu haine pe scaun și m-am pregătit să plec.

— Vlad… știu că n-ai niciun motiv să mă ajuți. Știu că am fost un nenorocit… Dar dacă poți… dacă poți să mă ierți…

Vocea lui era slabă, dar pentru prima dată am simțit că regretul era real. Am simțit o furie surdă amestecată cu milă — un cocktail amar care mi-a dat lacrimile.

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată… Dar Irina are nevoie de tine viu. Atât pot face acum.

Am ieșit din salon cu inima grea. Pe drum spre casă m-am întrebat: oare cât din ceea ce suntem vine din sângele nostru și cât din alegerile noastre? Oare chiar putem ierta orice doar pentru că „e familie”? Sau uneori trebuie să ne protejăm sufletul chiar dacă asta înseamnă să rupem legături?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta?