Între iertare și rușine: Povestea unei mame care nu-și poate ierta fiul

— Cum ai putut, Radu? Cum ai putut să-i faci asta Anei? Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau strânse pe marginea mesei din bucătărie, de parcă doar așa puteam să-mi țin inima la locul ei. Radu, fiul meu, stătea în fața mea cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna, deși avea treizeci și doi de ani.

— Mamă, nu mai are rost să vorbim despre asta. S-a terminat de mult…

— Pentru tine, poate! Pentru mine și pentru Ana nu s-a terminat nimic! Pentru copiii tăi, care încă plâng după tine în fiecare seară, nu s-a terminat nimic!

A trecut deja cinci ani de când Radu a divorțat de Ana. Cinci ani de când am aflat că, în timp ce ea alăpta gemenii născuți prematur, el își făcea planuri cu altcineva. O cheamă Irina. O fată tânără, cu ochi mari și zâmbet fals, care a apărut în viața lui ca o furtună. Niciodată n-am putut s-o privesc fără să simt un nod în gât.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era decembrie, afară ningea liniștit, iar eu pregăteam supă pentru copii. Ana a venit la mine plângând, cu gemenii în brațe. „Nu mai pot, mamaie”, mi-a spus printre suspine. „Radu nu mai vine acasă. Nu răspunde la telefon. Am găsit mesaje… Nu sunt pentru mine.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am crescut trei copii singură, după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Le-am spus mereu: familia e tot ce contează. Să nu vă bateți joc de ea! Dar Radu… Radu a ales altceva.

După divorț, Ana a rămas la noi câteva luni. Îi spălam hainele, îi încălzeam mâncarea, îi legănam copiii când ea adormea epuizată pe canapea. Radu venea rar, mereu grăbit, mereu cu ochii pe telefon. Într-o zi l-am întrebat:

— De ce faci asta? Ce are Irina și nu are Ana?

A ridicat din umeri.

— Nu știu, mamă… Pur și simplu nu mai simt nimic pentru Ana.

— Dar pentru copiii tăi simți ceva?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Anii au trecut greu. Ana și-a găsit un apartament mic la marginea orașului și un job la supermarket. Gemenii au crescut frumos, dar mereu cu o tristețe în privire când veneau la mine și îl vedeau pe Radu doar în poze. Irina a început să vină la noi acasă, la sărbători sau duminici. Încerca să fie amabilă, dar eu nu puteam s-o privesc fără să-mi amintesc lacrimile Anei.

Într-o zi, la masa de Paște, Irina a încercat să mă ajute la bucătărie.

— Doamnă Maria, pot să vă ajut cu ceva?

Am strâns din dinți.

— Nu e nevoie. Știu singură să-mi gătesc familia.

Radu s-a uitat la mine supărat.

— Mamă, te rog…

— Ce să mă rogi? Să uit? Să mă prefac că totul e bine?

Irina s-a retras în sufragerie, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. M-am întrebat atunci: unde am greșit ca mamă? De ce copilul meu a ajuns să-și distrugă familia pentru o aventură? Poate că am muncit prea mult și n-am stat destul lângă el? Poate că i-am permis prea multe?

Seara târziu, după ce toți au plecat, am rămas cu poza Anei pe masă și cu lacrimile gemenilor în suflet. Am vrut să-l sun pe Radu să-i spun cât de tare mă doare totul, dar n-am avut putere. În schimb, am scris o scrisoare pe care n-am trimis-o niciodată:

„Dragul meu băiat,
Nu știu dacă vei înțelege vreodată cât rău ai făcut. Nu doar Anei sau copiilor voștri, ci și mie. Mi-ai frânt inima și mi-ai luat liniștea bătrâneții. M-ai făcut să mă rușinez de tine în fața lumii și să mă întreb dacă mai am dreptul să fiu mândră că sunt mama ta.”

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Radu fără să izbucnesc în plâns sau reproșuri. Dar niciodată nu am putut accepta relația lui cu Irina. Când au venit împreună să-mi spună că vor să se mute la București pentru un job mai bun al Irinei, am simțit că pierd tot ce mai aveam din el.

— Și copiii tăi? Ce faci cu ei?

— O să vin la ei cât pot… O să-i iau în vacanțe…

— Nu e destul! Copiii au nevoie de tatăl lor zilnic!

Radu a oftat.

— Mamă, nu pot trăi toată viața cu capul plecat pentru greșelile mele!

— Dar nici nu poți fugi de ele!

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în casa mare și goală, cu jucăriile gemenilor risipite prin camere și cu poza de familie ruptă pe jumătate.

Vecinele mă întreabă mereu:

— Ce mai face băiatul? S-a împăcat cu Ana?

Le răspund sec:

— Nu.

Și schimb subiectul.

În fiecare duminică merg la Ana cu prăjituri pentru copii. Îi văd cum cresc fără tată și mă doare sufletul. Ana încearcă să fie puternică, dar uneori o surprind plângând pe furiș.

— Maria, crezi că o să-l ierte vreodată copiii?

Nu știu ce să-i spun. Nici eu nu l-am iertat încă.

Sunt cinci ani de când trăiesc între rușine și dorința de a-mi proteja fiul. Între dragostea de mamă și principiile mele. Poate că într-o zi voi reuși să-l iert… Dar cum poți ierta când vezi zilnic suferința celor nevinovați?

Oare câți dintre noi am trecut prin astfel de trădări? Oare câte mame își pot privi copiii în ochi după ce au distrus vieți? Voi ați putea ierta?