Între iertare și uitare: Povestea Corei, o mamă singură în căutarea liniștii

— Cora, nu mai pot. Nu sunt pregătit pentru asta.
Cuvintele lui Vlad mi-au tăiat respirația. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile pe burta rotundă, simțind cum fetița mea se mișcă înăuntru ca și cum ar fi vrut să mă liniștească. Era decembrie, afară ningea liniștit, dar în sufletul meu era furtună. Vlad își strânsese deja câteva haine într-un rucsac și nu mă privea în ochi.

— Vlad, nu poți să faci asta acum! Mai e o săptămână până nasc! Am nevoie de tine… avem nevoie de tine!

A tăcut. Apoi a ieșit, trântind ușa. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, cu spaima că nu voi putea face față. Mama m-a găsit plângând, m-a strâns la piept și mi-a spus doar atât:

— O să treci și peste asta, fată dragă. Dumnezeu nu te lasă.

Au trecut trei ani de atunci. Trei ani în care am crescut-o pe Ilinca singură, cu ajutorul părinților mei și cu multă rugăciune. Am lucrat la magazinul din sat, am făcut nopți albe când Ilinca avea febră și am învățat să fiu mamă fără să mă plâng. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet. În fiecare seară mă întrebam: „De ce eu? De ce Ilinca trebuie să crească fără tată?”

Într-o zi de primăvară, când tocmai ieșisem din biserică după slujbă, l-am văzut pe Vlad stând la poartă. Era schimbat: mai slab, cu barba crescută și ochii obosiți. Ilinca s-a ascuns după fusta mea, neștiind cine e bărbatul acela care o privea cu lacrimi în ochi.

— Cora… trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se strânge inima. L-am privit rece, dar vocea mi-a tremurat:

— Ce vrei?

— Vreau să-mi cer iertare. Am fost un laș. Am fugit pentru că mi-a fost frică… Am crezut că nu pot fi tată. Dar n-am avut liniște niciodată. Am visat-o pe Ilinca în fiecare noapte…

L-am lăsat să vorbească. Mi-a povestit cum a încercat să-și refacă viața la oraș, cum a lucrat pe șantier și a dormit prin garsoniere reci, dar nimic nu i-a adus pacea. Mi-a spus că s-a întors acasă pentru că vrea să fie parte din viața fiicei lui.

— Nu vreau nimic de la tine, Cora. Vreau doar să o cunosc pe Ilinca. Să încerc să fiu tată…

Am simțit furie, tristețe și o urmă de speranță amestecate în sufletul meu. Mama m-a tras deoparte:

— Fata mea, iartă-l dacă poți. Nu pentru el, ci pentru tine și pentru Ilinca.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am rugat cu lacrimi amare, cerându-i lui Dumnezeu să-mi arate ce să fac. Îmi era teamă că Vlad va răni din nou copilul sau pe mine. Dar îmi era teamă și că Ilinca va crește fără să-și cunoască tatăl.

A doua zi am acceptat să vină la noi acasă. Ilinca s-a uitat la el cu ochii mari și curioși.

— Tu ești tati? a întrebat ea timid.

Vlad a izbucnit în plâns și a îngenuncheat în fața ei:

— Da, iubita mea… tati a fost prost și a plecat, dar acum vrea să stea lângă tine.

Am privit scena cu inima frântă și totuși plină de speranță. În zilele următoare Vlad a venit zilnic, s-a jucat cu Ilinca, a ajutat-o la desen și i-a citit povești. O vedeam cum se deschide ca o floare la soare lângă el.

Dar eu? Eu nu puteam uita ușa trântită, nopțile de singurătate, umilința din ochii vecinilor care șușoteau pe la colțuri: „A lăsat-o Vlad cu burta la gură…”

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Vlad mi-a spus:

— Cora, știu că nu merit nimic de la tine. Dar vreau să încercăm din nou… pentru Ilinca, pentru noi.

M-am uitat la el lung:

— Vlad, nu știu dacă pot să te iert cu adevărat. Nu știu dacă pot avea din nou încredere în tine.

— Îți jur că nu mai plec niciodată.

Am tăcut mult timp. În sufletul meu era o luptă între dorința de a-l ierta și frica de a fi rănită din nou. M-am dus la biserică și am vorbit cu părintele Mihai:

— Părinte, cum pot ierta când încă doare?

El mi-a zâmbit blând:

— Iertarea nu înseamnă uitare, Cora. Înseamnă să-ți dai voie să mergi mai departe fără povara urii.

În următoarele luni am lăsat timpul să decidă pentru mine. Vlad a rămas aproape de Ilinca și de mine, fără să forțeze nimic. Încet-încet am început să-i văd schimbarea: era răbdător, atent și sincer cu greșelile lui.

Într-o seară de vară am ieșit toți trei la plimbare prin sat. Ilinca țopăia între noi doi și ne ținea de mână pe amândoi.

Atunci am simțit că poate Dumnezeu mi-a dat o nouă șansă — nu doar pentru Vlad sau pentru Ilinca, ci și pentru mine.

Dar oare pot vreodată să uit tot ce a fost? Sau trebuie doar să învăț să trăiesc cu trecutul ca parte din mine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?