Între iertare și uitare: Povestea mea cu Ana

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii ciorbei se amestecau cu furia ei. Era a doua oară când încercam să-mi cer iertare, dar cuvintele păreau să se lovească de un zid.

— Ana, te rog… nu a fost intenția mea să te rănesc. Știu că am greșit la concursul ăla, dar… nu am vrut să-ți iau locul. Pur și simplu… m-am pierdut cu firea.

Ochii ei, odinioară calzi, mă priveau acum ca pe un străin. Mâinile îi tremurau ușor, iar vocea îi era spartă de lacrimi nerostite.

— Vlad, eram o echipă! Cum ai putut să te înscrii la secțiunea solo fără să-mi spui? Și apoi să spui juriului că eu nu sunt pregătită… Cum ai putut?

M-am așezat pe scaunul vechi, cu picioarele șubrede. Îmi simțeam inima grea ca plumbul. Totul începuse cu acel afiș lipit pe gardul școlii din sat: „Concursul de talente – Ediția a X-a. Înscrieri până pe 15 martie!” Pentru noi, copiii din comuna Sălcuța, era singura șansă de a ieși din anonimat. Ana cânta la chitară, eu scriam poezii. Ne-am promis că vom urca împreună pe scenă.

Dar apoi, în seara înscrierilor, domnul Ionescu, profesorul de română, m-a tras deoparte.

— Vlad, ai talent. De ce nu încerci și solo? Ai șanse mari la premiul cel mare.

M-am lăsat ispitit. Am completat două fișe: una pentru duet cu Ana și una pentru solo. Nu i-am spus nimic. În ziua concursului, când juriul a anunțat că duetul nostru nu intră în finală, dar eu da la solo, Ana a aflat adevărul. Privirea ei atunci… nu o voi uita niciodată.

— Ai mințit! mi-a spus printre dinți. Și ai făcut-o pentru bani! Pentru banii ăia nenorociți!

Premiul era de 2.000 de lei. Pentru familia mea, ar fi însemnat enorm. Tata era șomer de doi ani, mama făcea curățenie la primărie. Dar Ana nu știa toate astea. Sau poate știa și totuși nu m-a iertat.

După concurs, satul a început să vorbească. „Vlad l-a trădat pe Ana pentru bani.” „Așa-i când te bagi cu orășenii.” „Săracii fac orice pentru un leu.”

Am încercat să-i explic Anei de ce am făcut-o. Prima dată m-a respins cu tăcere. A doua oară, acum, mă privea ca pe cineva care i-a furat nu doar șansa, ci și încrederea.

— Vlad, nu e vorba doar de bani sau de concurs! E vorba că nu mai pot avea încredere în tine! Cum să mai fim prieteni?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să urlu că nu sunt un trădător. Că am făcut-o din disperare, nu din răutate.

— Ana… dacă ai ști cum e să vezi frigiderul gol acasă… Să-ți vezi mama plângând noaptea că nu are cu ce plăti lumina… Am vrut doar să ajut.

Ea s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie. Am rămas singur cu aburii ciorbei și cuvintele nespuse.

În zilele următoare, satul s-a împărțit în două tabere: cei care mă condamnau și cei care mă compătimeau. La școală, colegii mă evitau sau îmi aruncau priviri piezișe. Profesorii mă tratau ca pe un caz social.

Acasă, tata tăcea tot mai mult. Mama încerca să mă încurajeze:

— Lasă-i să vorbească! Tu știi ce-ai făcut și de ce-ai făcut-o.

Dar eu nu știam dacă mai pot trăi cu vina asta.

Într-o seară, am găsit-o pe Ana la marginea satului, lângă podul vechi peste pârâu. Stătea pe balustradă și cânta încet la chitară. M-am apropiat timid.

— Pot să stau lângă tine?

Nu mi-a răspuns. Am stat acolo în tăcere minute bune. Apoi a început să plouă ușor.

— Vlad… crezi că banii ăia chiar merită tot ce-am pierdut?

Nu am știut ce să-i spun. Poate că da, poate că nu. Poate că niciodată nu vom ști răspunsul adevărat.

Au trecut luni de atunci. Am terminat liceul și am plecat la facultate în Cluj. Ana a rămas în sat și a început să predea muzică la școala generală. Ne-am mai scris rar, dar prietenia noastră nu a mai fost niciodată la fel.

Uneori mă întreb dacă iertarea adevărată există sau dacă unele răni rămân deschise pentru totdeauna. Oare cât valorează o prietenie? Și cine stabilește prețul corect atunci când viața te obligă să alegi între loialitate și supraviețuire?