Între iertare și uitare: Povestea unei familii sfâșiate de lăcomie

— Nu mai vreau să aud de voi! am urlat în telefon, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce vocea mamei tremura la celălalt capăt al firului. — Te rog, Ilinca, ascultă-mă… Nu a fost așa cum crezi tu…

Dar eu știam prea bine cum a fost. Îmi amintesc și acum, ca și cum ar fi fost ieri, ziua aceea de iarnă când aveam doar șase ani și toată lumea din casă țipa. Tata, cu ochii injectați de furie, o acuza pe mama că nu e bună de nimic pentru că nu are facultate. Bunica încerca să-i despartă, iar bunicul stătea în colțul lui, cu privirea pierdută. În acea zi, am înțeles pentru prima dată că familia mea nu era chiar atât de unită pe cât credeam.

Anii au trecut, certurile s-au înmulțit, dar eu am crescut cu speranța că, odată ce voi pleca la facultate la București, totul se va schimba. Am muncit din greu, am luat bursă și am ajuns să lucrez la o firmă de consultanță. Mi-am făcut o viață nouă, departe de satul nostru din Buzău. L-am cunoscut pe Vlad la un curs de dezvoltare personală și ne-am îndrăgostit nebunește. Când am rămas însărcinată, am simțit pentru prima dată că pot să-mi construiesc propria familie, una fără țipete și reproșuri.

Dar trecutul nu te lasă niciodată să scapi atât de ușor.

Totul a început când bunicul a murit. Casa bătrânească, pământul și livada urmau să fie împărțite între tata și unchiul meu, Doru. Mama a insistat să nu ne băgăm, dar tata era hotărât să nu piardă nimic. Într-o noapte, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva despre acte false și semnături. M-am cutremurat. A doua zi, l-am confruntat:

— Tata, ce faci? Nu poți să furi moștenirea lui Doru!

— Tu nu știi nimic! Doru n-a muncit niciodată aici! Totul ni se cuvine nouă! a răspuns el, cu o răceală care m-a speriat.

Mama plângea în fiecare seară. Îmi spunea că nu are putere să-l oprească pe tata și că îi e teamă că vom pierde totul. Dar eu vedeam altceva: lăcomia îi schimba pe toți din jurul meu.

Procesul pentru moștenire a durat doi ani. Am fost chemată ca martor și am spus adevărul: tata falsificase acte. De atunci, nu mi-a mai vorbit luni întregi. Mama mă suna pe ascuns, plângând:

— Ilinca, te rog, încearcă să-l înțelegi… A făcut-o pentru tine…

— Pentru mine? Să fure? Să mintă? Nu vreau nimic din banii ăia!

Când s-a născut fiica mea, Ana-Maria, părinții mei nu au venit la maternitate. Au trimis doar un buchet de flori cu un bilet: „Sperăm să ne ierți într-o zi.”

Anii au trecut și Ana-Maria a crescut fără să-și cunoască bunicii. Vlad mă întreba uneori:

— Nu vrei să-i dai o șansă? Poate s-au schimbat…

Dar eu nu puteam uita cum tata își vindea sufletul pentru bani și cum mama tăcea complice. Într-o zi, când Ana-Maria avea cinci ani, am primit un telefon neașteptat.

— Ilinca… sunt mama. Tata e bolnav. Vrea să te vadă… Să-și ceară iertare.

Am simțit un nod în gât. M-am dus la spital cu inima strânsă. Tata era slab, cu ochii stinși.

— Ilinca… Am greșit… Am pierdut tot… Dar cel mai rău e că te-am pierdut pe tine…

L-am privit fără să spun nimic. În mine se dădea o luptă între dorința de a-l îmbrățișa și furia care mocnea de atâția ani.

— Poți să mă ierți? a șoptit el.

Nu am putut răspunde atunci. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum, când privesc la Ana-Maria jucându-se în parc și la Vlad care mă privește cu blândețe, mă întreb dacă am făcut bine. Oare e posibil să ierți totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că timpul vindecă multe, dar nu șterge amintirile care dor cel mai tare. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?