Între Iubire și Limite: Povestea unei Mame Românce

— Mamă, nu mai pot, te rog, lasă-mă să vin acasă! Vocea Anei, fiica mea, răsuna în receptor, spartă de suspine. Era trecut de miezul nopții, ploua cu găleata, iar eu stăteam pe marginea patului, cu inima strânsă ca într-o menghină. De când s-a măritat cu Radu, viața ei a fost un șir de încercări, iar eu am fost mereu acolo, cu brațele deschise, dar și cu sufletul plin de temeri.

— Ana, tu și Mara sunteți mereu binevenite. Dar… Radu nu poate veni. Nu mai pot, nu mai vreau să trec prin ce am trecut. Am spus-o apăsat, cu voce tremurată, dar hotărâtă. Știam că o doare, dar nu puteam să mă mint pe mine însămi.

Am închis ochii și am simțit cum trecutul mă lovește din nou. Cu trei ani în urmă, Ana și Radu au locuit la mine aproape un an. Radu nu respecta nimic: fuma în casă, aducea prieteni dubioși, nu contribuia cu nimic la cheltuieli, iar Ana era mereu tristă, mereu obosită. Îi vedeam ochii roșii de plâns, dar nu spunea niciodată nimic. Odată, l-am surprins pe Radu urlând la ea pentru că nu găsise telecomanda. Atunci am simțit că-mi pierd mințile.

— Elena, nu ești tu stăpâna casei? De ce nu-l pui la punct? mă întreba vecina mea, tanti Maria, când mă vedea că mă plimb agitată prin curte. Dar cum să-i spun fiicei mele că nu-l mai vreau pe bărbatul pe care l-a ales?

Acum, după ce au plecat, am încercat să-mi reconstruiesc liniștea. Dar liniștea unei mame nu e niciodată întreagă când știe că fiica ei suferă. Și totuși, nu puteam să-l primesc din nou pe Radu. Nu după ce mi-a spart ușa de la bucătărie într-o criză de nervi, nu după ce a urlat la mine că „nu știu să-mi cresc fata”.

În seara aceea, Ana a venit cu Mara în brațe, udă până la piele. Fetița dormea, cu capul pe umărul ei. Am luat-o în brațe pe Ana, iar ea a izbucnit în plâns.

— Mamă, nu știu ce să fac. Radu nu mai are serviciu, iar eu nu mai pot să țin totul pe umeri. Mă simt vinovată că te pun în situația asta.

Am strâns-o tare la piept.

— Nu e vina ta, puiule. Dar trebuie să înțelegi că nu pot să-l primesc pe Radu aici. Nu după tot ce s-a întâmplat.

— Știu, mamă, dar mi-e teamă că o să mă urască. Că o să mă lase singură cu Mara.

— Nu ești singură. Suntem aici, împreună. O să găsim o cale.

Zilele care au urmat au fost un amestec de liniște și tensiune. Mara a început să râdă din nou, să se joace prin curte, iar Ana părea că respiră mai ușor. Dar în fiecare seară, o vedeam cum se uită la telefon, așteptând un mesaj de la Radu. Uneori, primea câte unul: „Nu-mi vine să cred că m-ai lăsat singur. Cum poți să faci asta?” Alteori, tăcere. Și tăcerea doare mai tare decât orice cuvânt.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, Radu vrea să vină să ne vadă. Spune că îi e dor de Mara. Ce să fac?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam scandaluri, nu voiam să o văd pe Ana iarăși frântă. Dar nici nu puteam să-i interzic să-și vadă tatăl copilului.

— Poate ar fi bine să vă întâlniți în parc. Să nu-l aduci aici, Ana. Nu încă. Nu până nu se schimbă ceva.

Ana a dat din cap, dar am văzut în ochii ei o tristețe adâncă, ca o rană care nu se mai închide.

Seara, după ce Mara a adormit, am stat cu Ana la masă. Am băut ceai și am vorbit despre copilăria ei, despre cum mergeam la scăldat la râu, despre cum râdea când îi citeam povești. Am încercat să-i aduc aminte că viața poate fi frumoasă, chiar și după furtună.

— Mamă, crezi că am greșit că m-am măritat cu el? mă întreabă Ana, cu voce stinsă.

— Nu știu, Ana. Poate că da, poate că nu. Dar știu că nu meriți să suferi. Și nici Mara.

În zilele următoare, Radu a început să insiste. A venit la poartă, a strigat după Ana, a încercat să mă convingă să-l las în casă. Am stat dreaptă în fața lui, cu inima bătându-mi nebunește.

— Elena, nu poți să-mi iei familia! a urlat el.

— Nu-ți iau nimic, Radu. Dar nu pot să te primesc aici până nu dovedești că te-ai schimbat. Că poți să fii un soț și un tată adevărat.

A plecat trântind poarta, iar Ana a plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Poate că am făcut ce trebuia. Poate că nu.

Au trecut săptămâni. Ana a început să caute de lucru, Mara mergea la grădiniță, iar eu am simțit pentru prima dată în ani că suntem o familie, chiar dacă nu completă. Dar rana rămâne. Ana încă îl iubește pe Radu, iar eu încă mă tem că într-o zi va ceda și se va întoarce la el, cu tot cu suferință.

Uneori mă întreb: unde se termină iubirea de mamă și unde începe datoria de a pune limite? Am făcut bine că am tras această linie? Sau am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că, orice ar fi, nu-mi voi lăsa niciodată fiica și nepoata fără adăpost, chiar dacă asta înseamnă să port povara unei decizii grele toată viața. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți voi linia între iertare și protecție?