Între iubire și mândrie: Lupta bunicului pentru nepoata sa Ana

— Nu poți să-mi iei fata, Mihai! Nu după tot ce s-a întâmplat! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Ana, nepoata mea de șapte ani, se agăța de mâneca hainei mele, cu ochii mari și umezi. Era o dimineață rece de noiembrie, iar aburii respirației noastre se amestecau cu ceața care plutea peste curtea casei bătrânești din satul nostru de lângă Bacău. Fiica mea, Irina, stătea la câțiva pași, cu privirea pierdută, incapabilă să spună ceva. Mihai, ginerele meu, era hotărât. Venise cu hotărârea judecătorească în mână și cu polițistul satului după el.

— Gheorghe, nu vreau scandal. Ana e copilul nostru și trebuie să fie cu mine acum. Irina nu e în stare să aibă grijă de ea. Știi bine prin ce a trecut… a spus Mihai, încercând să-și țină calmul.

M-am uitat la Irina. Chipul ei era tras, ochii roșii de nesomn și de plâns. De când soțul ei o părăsise pentru alta, căzuse într-o depresie adâncă. Eu am fost cel care a avut grijă de Ana în ultimii doi ani: i-am făcut temele, i-am gătit, am dus-o la școală și am adormit-o în fiecare seară cu povești despre copilăria mea pe vremea comuniștilor. Am simțit că lumea mea se prăbușește.

— Mihai, nu poți să-mi iei tot ce mi-a mai rămas! am izbucnit. Ana e sufletul meu! Fără ea… nu mai am nimic!

Mihai a oftat și a privit spre polițist.

— Gheorghe, știu că ți-e greu. Dar trebuie să mă asculți. E decizia instanței. Dacă nu vrei să faci scandal, las-o pe Ana să vină cu mine.

Ana plângea în hohote. M-am aplecat la nivelul ei și i-am șoptit:

— O să fie bine, puiule. Bunicul te iubește și o să lupte pentru tine.

Am privit cum Mihai o ia de mână pe Ana și pleacă spre mașină. Irina s-a prăbușit pe treptele casei și a început să plângă în tăcere. Am simțit o furie mocnită și o neputință care mă sfâșiau pe dinăuntru.

În zilele care au urmat, casa a devenit pustie. Fără râsetele Anei, fără pașii ei mici alergând prin curte, totul părea lipsit de sens. Irina stătea mai mult închisă în cameră, iar eu mă chinuiam să găsesc un sens fiecărei zile. Vecinii mă priveau cu milă sau curiozitate când mergeam la magazinul din sat.

— Gheorghe, ai auzit ceva de Ana? m-a întrebat tanti Maria într-o zi.

— Nu… Mihai nu mă lasă să vorbesc cu ea la telefon decât o dată pe săptămână. Și atunci… e mereu cineva lângă ea.

— Of, Doamne… Ce vremuri am ajuns! Să-ți ia cineva copilul din casă…

Am început să mă gândesc la toate greșelile mele. Poate am fost prea dur cu Irina când era mică. Poate nu am știut să-i arăt cât de mult o iubesc. Poate dacă aș fi fost mai blând, n-ar fi ajuns aici…

Într-o seară, Irina a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Tata… Nu mai pot. Mi-e dor de Ana. Mi-e frică că n-o s-o mai văd niciodată.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e fiica mea.

— O să luptăm pentru ea, Irina. Nu renunțăm. Mâine mergem la avocatul din oraș.

A doua zi am luat autobuzul spre Bacău. Avocatul ne-a ascultat povestea și a dat din cap grav.

— Situația e complicată… Dar dacă puteți demonstra că Mihai nu are condiții bune pentru Ana sau că nu-i oferă dragostea de care are nevoie… poate avem o șansă la recurs.

Am început să strângem dovezi: poze cu vânătăile Anei după ce s-a certat Mihai cu noua lui iubită, mesaje în care Ana îmi scria că îi e dor de casă și că vrea la mama și la bunicul ei. Am vorbit cu vecinii care au văzut cum Mihai ridica vocea la copil.

Procesul a durat luni întregi. Fiecare zi era o luptă cu birocrația, cu prejudecățile celor din sat („Ce caută un bărbat bătrân să crească un copil?”), cu propriile mele regrete și vinovății. Irina a început să meargă la terapie și încet-încet s-a ridicat din prăpastia depresiei.

Într-o zi de primăvară, judecătorul a decis ca Ana să revină acasă la noi până când Irina va fi complet recuperată psihic. Când am auzit verdictul, am izbucnit în lacrimi ca un copil.

Când Ana a intrat din nou pe poarta casei noastre, a alergat direct în brațele mele.

— Bunicule! Nu mă mai lăsa niciodată!

Am strâns-o tare la piept și i-am promis că voi face orice ca să fie fericită.

Acum, când mă uit la Irina cum îi citește Anei povești seara și la Ana cum zâmbește din nou fără teamă, mă întreb: oare cât de mult rău poate face mândria într-o familie? Și câte generații trebuie să sufere până când învățăm să ne iertăm unii pe alții?