Între iubire și neînțelegere: Povestea unei bunici și a nepoatei sale
„Delia, nu mai putem continua așa!” vocea lui Mihai răsună în bucătăria mea micuță, unde aburii de la ciorba de legume se ridicau leneș spre tavan. M-am oprit din amestecat și l-am privit în ochi, încercând să înțeleg de unde vine toată această furie. „Maria nu poate mânca doar ce îi dai tu. Are nevoie de mai mult decât pâine și untură!”
Am simțit cum inima mi se strânge. Maria, nepoata mea iubită, era lumina ochilor mei. De când Ana și Mihai au decis să se mute în oraș pentru a-și urma carierele, Maria a rămas cu mine în sat. Îi ofeream tot ce aveam mai bun, dar se pare că nu era suficient.
„Mihai, știi bine că nu e vorba doar de pâine și untură. Îi dau și fructe, și legume din grădină. Încerc să îi ofer o alimentație sănătoasă,” am răspuns eu cu voce tremurândă.
„Dar unde sunt dulciurile? Unde sunt gustările pe care le au ceilalți copii?” a continuat el, fără să îmi lase timp să răspund.
Ana stătea tăcută într-un colț al camerei, cu privirea plecată. Știam că ea era prinsă între dragostea pentru mine și dorința de a-i oferi Mariei tot ce e mai bun. Dar nu înțelegeam de ce nu mi-a spus nimic până acum.
„Ana, tu ce părere ai?” am întrebat-o cu speranța că va interveni și va calma spiritele.
„Mamă, știu că faci tot ce poți,” a spus ea încet, „dar Mihai are dreptate. Maria are nevoie de mai mult decât putem noi să îi oferim aici.”
Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii. Era ca și cum toată munca mea de până acum nu conta. Am crescut trei copii singură, după ce soțul meu a murit într-un accident la fermă. Am muncit din greu pentru a le oferi o viață decentă și acum simțeam că eforturile mele sunt puse la îndoială.
„Nu vreau să o iau pe Maria de lângă tine,” a continuat Ana, „dar trebuie să ne gândim la viitorul ei.”
„Și crezi că viitorul ei e mai bun fără mine?” am întrebat cu vocea frântă.
Mihai a oftat adânc și s-a apropiat de mine. „Delia, nu vrem să te rănim. Știm cât de mult o iubești pe Maria. Dar vrem să îi oferim toate oportunitățile pe care noi nu le-am avut.”
Am rămas tăcută pentru câteva momente, încercând să îmi adun gândurile. Înțelegeam dorința lor de a-i oferi Mariei tot ce e mai bun, dar mă durea gândul că ar putea crede că eu nu sunt suficient de bună pentru ea.
„Poate că ar trebui să discutăm mai des despre nevoile Mariei,” am spus în cele din urmă. „Poate că ar trebui să găsim un echilibru între ceea ce pot eu să îi ofer aici și ceea ce vreți voi pentru ea.”
Ana a zâmbit trist și m-a îmbrățișat. „Mamă, știu că e greu. Dar trebuie să facem ce e mai bine pentru Maria.”
Am privit-o pe Maria cum se juca afară, alergând prin grădină cu zâmbetul pe buze. Era fericită aici, dar poate că avea nevoie de mai mult decât îi puteam eu oferi.
În acea noapte, am stat trează mult timp, gândindu-mă la toate aceste lucruri. Oare chiar greșisem? Oare chiar nu îi ofeream Mariei tot ce avea nevoie? Sau era doar o neînțelegere care putea fi rezolvată cu puțină comunicare?
În cele din urmă, am decis să le propun Anei și lui Mihai să găsim o soluție împreună. Poate că ar putea veni mai des în vizită sau poate că am putea stabili un program în care Maria să petreacă timp atât cu mine, cât și cu ei.
A doua zi dimineață, i-am invitat la masă și le-am spus despre ideea mea. Spre surprinderea mea, au fost deschiși la propunere și am început să discutăm despre cum am putea face lucrurile să funcționeze.
Poate că nu va fi ușor, dar sunt dispusă să fac tot ce pot pentru binele Mariei. Și poate că, într-o zi, va înțelege cât de mult am iubit-o și cât de mult am vrut să îi ofer tot ce e mai bun.
Oare chiar am greșit sau este doar o altă provocare pe care trebuie să o depășim împreună ca familie?