Între iubire și vină: Când fiica mea adultă nu mă lasă să fiu fericită

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum poți să-l aduci pe omul ăsta în casa noastră?
Vocea Ilincăi răsuna în sufrageria mică, plină de amintiri și fotografii vechi. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de furie. Eu stăteam în picioare, sprijinită de marginea mesei, cu inima bătându-mi nebunește. Nu era prima ceartă de genul acesta, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt iremediabil între noi.

Mi-am dorit mereu să fiu o mamă bună. După ce tatăl Ilincăi, Doru, ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără, am rămas singure într-un apartament cu două camere din Berceni. Am muncit ca asistentă medicală la spitalul municipal, făcând ture de noapte, ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la ieșiri, la vacanțe, la orice vis personal. Totul pentru ea.

Anii au trecut, Ilinca a crescut și a devenit o femeie frumoasă, independentă. Dar când a venit momentul să plece la facultate la Cluj, am simțit cum se prăbușește lumea mea. M-am trezit singură, cu pereții reci și tăcuți ai apartamentului. Am început să mă gândesc la mine. Cine sunt eu fără rolul de mamă? Ce vreau eu?

Așa l-am cunoscut pe Mihai, un coleg nou de la spital. Era văduv, blând și atent. Îmi aducea cafea dimineața și mă asculta când povesteam despre Ilinca. Încet-încet, am început să râd din nou. Să sper. Să visez.

Când i-am spus Ilincăi că am pe cineva, a tăcut lung la telefon. Apoi a început să mă sune tot mai rar. Când venea acasă, era rece și distantă. Până într-o zi ca asta, când Mihai a venit la mine și Ilinca a apărut pe neașteptate.

— Nu înțelegi că nu am nevoie de un tată vitreg? a țipat ea.
— Ilinca, nu vreau să-ți ia locul nimeni… Vreau doar să fiu fericită. Am dreptul și eu la asta!
— Ai dreptul? Dar unde ai fost când eu aveam nevoie de tine? Mereu la muncă! Mereu obosită! Acum vrei să-ți trăiești viața? Prea târziu!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am simțit vinovată pentru fiecare oră petrecută la spital, pentru fiecare aniversare ratată din cauza turelor. Dar oare nu făcusem totul pentru ea?

Mihai a încercat să intervină:
— Ilinca, nu vreau să stric nimic între voi…
— Nu te băga! Nu ești parte din familia noastră!

A ieșit trântind ușa. Am rămas cu Mihai în liniștea apăsătoare. M-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— O să treacă. E greu pentru ea.

Dar nu a trecut. Ilinca a început să mă evite cu lunile. Nu răspundea la mesaje decât sec: „Sunt ocupată.” La Crăciun mi-a trimis doar un SMS: „Sărbători fericite.” Am plâns toată noaptea.

Mihai mă încuraja să nu renunț la relația cu ea. Dar fiecare încercare de împăcare se termina cu reproșuri:
— Ai ales! Să fii cu el! Eu nu mai contez!

Prietenii mei îmi spuneau că trebuie să-mi văd de viață. Sora mea, Mariana, m-a certat:
— Karina, nu poți trăi mereu pentru alții! Ești om și tu!

Dar eu mă simțeam sfâșiată între două lumi: cea a mamei care ar face orice pentru copilul ei și cea a femeii care vrea să fie iubită.

Într-o seară ploioasă de martie, am primit un telefon de la Ilinca:
— Mamă… poți veni la mine? Nu mă simt bine.
Am alergat până la garsoniera ei din Drumul Taberei. Era palidă și plângea. Am stat lângă ea toată noaptea, ținând-o de mână ca atunci când era mică.

— Îmi pare rău… Sunt egoistă… Mi-e frică să nu te pierd complet…
— N-ai cum să mă pierzi vreodată, Ilinca. Ești tot ce am mai scump.

Am plâns amândouă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne regăsim.

Dar conflictul nu s-a stins cu totul. De fiecare dată când Mihai venea la mine, Ilinca găsea motive să nu vină în vizită sau să plece devreme. Încercam să le împac pe amândoi, dar uneori simțeam că mă sufoc între două iubiri imposibile.

Într-o duminică liniștită, Mihai m-a întrebat:
— Karina, până când o să te mai pedepsești pentru trecut? Meriți și tu fericire.

M-am uitat lung pe fereastră la blocurile cenușii și m-am întrebat: Oare cât timp trebuie o mamă să-și sacrifice viața pentru copilul ei? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la propriul destin?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi duce această luptă tăcută între iubire și vinovăție.

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsești echilibrul între dragostea pentru copil și dreptul la propria fericire?