Între iubirea de tată și pragul ușii: Povestea unei fiice

„Nu mai suport, Ana! Trebuie să faci ceva, nu mai e loc pentru toți aici!” vocea tatălui meu răsună ca un tunet în sufrageria mică și aglomerată. Mă uit la el cu ochii mari, încercând să îmi păstrez calmul, dar simt cum inima îmi bate cu putere în piept.

„Tată, știu că e greu, dar unde să mă duc? Am un copil de crescut și nu am unde să plec,” îi răspund cu o voce tremurândă, încercând să îmi stăpânesc lacrimile care amenință să curgă.

Mama stă tăcută într-un colț al camerei, cu privirea pierdută în podea. Știu că și ea suferă, dar nu are curajul să intervină. Fratele meu mai mic, Evan, se preface că nu aude nimic, concentrat asupra temelor sale de liceu.

Tatăl meu oftează adânc și își trece mâna prin părul grizonat. „Ana, nu e vorba doar de spațiu. E vorba de intimitate, de liniște. Eu și mama ta avem nevoie de timp pentru noi, iar tu și copilul tău… pur și simplu nu mai putem continua așa.”

Îmi amintesc de vremurile când eram fetița lui preferată, când mă lua în brațe și îmi spunea povești înainte de culcare. Cum am ajuns aici? Cum s-a transformat iubirea lui în această distanță rece?

„Și ce vrei să fac? Să plec pe stradă cu Andrei?” întreb eu disperată, referindu-mă la fiul meu de șase ani care doarme liniștit în camera alăturată.

„Nu spun asta, dar trebuie să găsești o soluție. Poate să te muți cu chirie undeva. Știu că nu e ușor, dar trebuie să încerci,” spune el cu o voce mai blândă.

Îmi simt stomacul strâns de frică și nesiguranță. Cum aș putea să-mi permit o chirie? Lucrez part-time la un magazin din colț și abia reușesc să pun mâncare pe masă.

În noaptea aceea, după ce toți au adormit, mă strecor în camera mea și mă așez lângă Andrei. Îi privesc chipul liniștit și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să-i ofer un acoperiș sigur?

A doua zi dimineață, mă hotărăsc să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, Ioana. „Ana, trebuie să te gândești la viitorul tău și al lui Andrei,” îmi spune ea în timp ce ne bem cafeaua într-o cafenea aglomerată din centru. „Poate ar trebui să te gândești la un job mai bun sau la un curs care să te ajute să avansezi.”

„Știu, Ioana, dar e atât de greu… Nu am timp nici măcar să respir,” îi răspund eu cu un oftat.

„Știu că e greu, dar trebuie să lupți. Ești o mamă minunată și Andrei are nevoie de tine puternică,” îmi spune ea cu un zâmbet încurajator.

În zilele următoare, încep să caut soluții. Merg la interviuri pentru joburi mai bine plătite și mă înscriu la un curs online de contabilitate. Încerc să economisesc fiecare leu pentru a putea închiria un apartament mic.

Timpul trece greu și tensiunile din casă cresc. Tatăl meu devine din ce în ce mai distant și evităm discuțiile lungi. Mama încearcă să medieze situația, dar fără succes.

Într-o seară, după o zi obositoare la muncă, tatăl meu mă cheamă în sufragerie. „Ana, am vorbit cu mama ta și am decis că trebuie să pleci până la sfârșitul lunii,” spune el fără ocolişuri.

Simt cum lumea mea se prăbușește. „Dar… nu sunt pregătită încă,” îi răspund eu cu vocea sugrumată.

„Știu că e greu, dar trebuie să faci acest pas. E pentru binele tău și al lui Andrei,” spune el încercând să fie ferm.

În acea noapte nu pot dormi. Mă gândesc la toate momentele frumoase petrecute în acea casă și la viitorul incert care mă așteaptă.

Cu câteva zile înainte de termenul limită impus de tatăl meu, găsesc un apartament micuț pe care mi-l pot permite. Nu e mult, dar e un început.

În ziua mutării, mama mă îmbrățișează strâns și îmi șoptește: „Te iubesc, Ana. Știi că ușa noastră va fi mereu deschisă pentru tine.”

Îmi iau rămas bun de la fratele meu Evan și îl asigur că voi fi mereu acolo pentru el. Tatăl meu stă tăcut lângă ușă, evitând contactul vizual.

Înainte de a pleca, mă întorc spre el și îi spun: „Tată, sper că într-o zi vei înțelege cât de greu a fost pentru mine.”

El dă din cap încet și îmi spune: „Ana, te iubesc și vreau doar ce e mai bine pentru tine.”

Pe drumul spre noua mea casă, mă gândesc la toate schimbările care urmează. Oare voi reuși să-i ofer lui Andrei o viață mai bună? Oare voi putea vreodată să refac legătura cu tatăl meu? Aceste întrebări îmi bântuie mintea și mă fac să mă întreb: oare câte sacrificii trebuie să facem pentru cei pe care îi iubim?