Între lacrimile mamei și visul meu: Povestea unei alegeri care a rupt o familie

— Nu poți să faci asta, Irina! Nu după tot ce am sacrificat pentru tine!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Era seară, iar lumina slabă a becului se reflecta în lacrimile ei. Eu stăteam în picioare, cu palmele strânse, simțind cum inima îmi bate în tâmple. Tata tăcea, cu ochii în farfurie, ca de obicei.
— Mamă, nu pot să merg la Medicină doar pentru că ai visat tu asta! Eu vreau să pictez, să merg la Arte.
A urmat o tăcere grea, spartă doar de suspinul ei.
— Tu nu înțelegi… Eu n-am avut șansa asta. Am muncit toată viața la croitorie ca să ai tu o viață mai bună. Să nu duci lipsă de nimic, să fii cineva!
M-am uitat la mâinile ei crăpate, la ochii obosiți și am simțit vinovăția ca pe o povară. Dar nu mai puteam să trăiesc pentru altcineva.
A doua zi, m-am dus la liceu cu ochii umflați de plâns. Prietena mea, Mihaela, m-a tras deoparte:
— Ce-ai pățit?
— Nimic… doar că acasă e război.
Mihaela știa povestea mea. Știa cum mama mă trezea dimineața cu lecții suplimentare la biologie și cum îmi ascundea caietele de desen. Știa și cum tata nu avea niciodată curaj să-i spună mamei că poate ar trebui să mă lase să aleg singură.
În ziua înscrierii la facultate, am plecat de acasă fără să spun nimic. Am lăsat un bilet pe masă: „Merg să-mi încerc norocul la Arte. Iartă-mă.”
Când m-am întors, mama stătea pe pat, cu poza mea de la serbare în mână. Nu a spus nimic. Doar a plâns.
Au urmat luni de tăcere și priviri reci. Tata încerca uneori să mă întrebe despre cursuri, dar mama îl oprea din priviri. Mâncam separat, fiecare în camera lui. Casa noastră devenise un muzeu al regretelor nespuse.
La Arte am simțit pentru prima dată că respir. Colegii mei erau ca mine: copii care fugiseră de visurile părinților lor. Profesorul Popescu mi-a spus într-o zi:
— Irina, ai ceva special în felul cum vezi lumea. Să nu renunți niciodată la asta!
Dar acasă nu puteam vorbi despre nimic din ce făceam. Mama refuza să-mi vadă lucrările, iar când primeam premii la expoziții, le ascundea într-un sertar.
Într-o seară, când m-am întors târziu de la atelier, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet:
— Mamă…
— De ce nu poți fi ca fiica Mariei? Ea e la Medicină, are deja un loc la spital… Tu ce o să faci cu pictura ta? Cine o să te angajeze?
— Mamă, nu vreau să trăiesc viața altcuiva… Vreau să fiu fericită!
A izbucnit:
— Fericirea nu plătește facturile! O să vezi tu când o să-ți fie greu!
Am plecat din bucătărie cu lacrimi în ochi și am început să mă întreb dacă nu cumva are dreptate. În România nu trăiești din artă decât dacă ai noroc sau cunoștințe. Dar eu nu mai puteam da înapoi.

Au trecut doi ani de atunci. Am avut expoziții mici prin orașe de provincie, am vândut câteva tablouri și am început să dau meditații la desen copiilor din cartier. Nu e ușor — uneori abia îmi ajung banii de chirie și materiale.

Mama încă nu vine la expozițiile mele. Tata a venit o dată, pe furiș, și mi-a lăsat un buchet de flori pe masă fără să spună nimic.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama: era bolnavă și avea nevoie de mine la spital. Am alergat acolo fără să stau pe gânduri.

— Irina… poate n-am fost cea mai bună mamă… dar mi-a fost frică pentru tine… Frică să nu suferi cum am suferit eu.

Am plâns amândouă, pentru prima dată după ani de tăcere.

Acum stau în fața unui tablou neterminat și mă întreb: oare chiar putem fi fericiți dacă îi dezamăgim pe cei care ne-au crescut? Sau e mai important să ne urmăm drumul nostru, chiar dacă asta doare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales visul vostru sau liniștea familiei?