Între loialitate și demnitate: Povestea unei cafele amare

— Maria, fă-mi și mie o cafea, că nu pot să mă trezesc altfel!
Vocea lui Radu răsuna din sufragerie, ca un tunet într-o dimineață care ar fi trebuit să fie liniștită. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a cincea zi de când fratele lui Vlad, soțul meu, venise „doar pentru un weekend” și deja simțeam că nu mai am aer în propria casă.

Am privit spre Vlad, care stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. M-am întrebat pentru a mia oară de ce nu spune nimic. De ce trebuie eu să fiu mereu cea care cedează?

— Maria, ai auzit ce-am zis? Cafeaua! — a ridicat tonul Radu, fără pic de jenă.

— Îți fac imediat, Radu, — am răspuns, încercând să-mi ascund iritarea. Dar vocea mi-a tremurat. Nu mai eram eu însămi. Parcă fiecare zi cu el în casă îmi ștergea puțin câte puțin din identitate.

Radu era genul acela de om care știe să se facă plăcut la început, dar care devine rapid o povară. Avea mereu ceva de comentat: ba că mâncarea nu e destul de sărată, ba că televizorul e prea mic, ba că Vlad nu știe să-și aleagă nevasta. Glume „nevinovate”, spunea el. Dar fiecare cuvânt era ca o piatră aruncată în liniștea noastră.

Într-o seară, după ce Radu a plecat la plimbare cu niște prieteni vechi, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, cât mai stă fratele tău la noi? Nu mai pot… simt că nu mai am loc în casa mea.

Vlad a oftat și s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— E fratele meu, Maria. Are și el probleme… Știi că a divorțat recent. N-are unde să stea. Hai să avem răbdare.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

— Exagerezi. E doar pentru câteva zile…

Dar zilele s-au transformat în săptămâni. Radu părea că nu are nicio intenție să plece. În fiecare dimineață îmi cerea cafeaua ca pe un drept, iar seara se plângea că nu are liniște din cauza „gospodinei” care face prea mult zgomot prin bucătărie.

Într-o duminică, când am ieșit din baie cu prosopul pe cap, l-am găsit pe Radu tolănit pe canapea, cu picioarele pe masă și telecomanda în mână.

— Maria, vezi că s-a terminat laptele. Și fă-mi și mie niște clătite dacă tot ești liberă azi!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am inspirat adânc și am încercat să mă controlez.

— Radu, nu sunt menajera ta. Dacă vrei clătite, fă-ți singur.

A izbucnit în râs.

— Uite cine s-a supărat! Vlad, vino să-ți vezi nevasta cum face pe șefa!

Vlad a venit din dormitor, vizibil iritat.

— Maria, ce ai? Nu poți să faci niște clătite? Ce mare lucru?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Nu era vorba despre clătite sau cafea. Era vorba despre respect. Despre faptul că nimeni nu vedea cât mă doare să fiu invizibilă în propria casă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare.” Dar eu ce făceam? De dragul păcii, mă lăsam călcată zi de zi.

A doua zi dimineață, când Radu a cerut iar cafeaua lui „specială”, am pus ceainicul pe foc și m-am dus direct la Vlad.

— Vlad, trebuie să alegi: ori eu, ori fratele tău. Nu mai pot trăi așa. Nu mai sunt eu.

Vlad a rămas mut. Nu se aștepta la asta. Am văzut pentru prima dată frica în ochii lui.

— Maria… hai să nu exagerăm…

— Nu exagerez! Vreau să fiu respectată! Vreau să simt că sunt acasă la mine!

Radu a intrat peste noi în bucătărie.

— Ce-i cu scandalul ăsta? Maria iar face crize?

M-am uitat la el drept în ochi.

— Nu mai vreau să te văd aici. Azi îți faci bagajele.

A râs batjocoritor.

— Cine ești tu să-mi spui mie ce să fac?

Vlad s-a ridicat încet și s-a pus între noi.

— Radu… cred că ar fi bine să pleci o vreme. Maria are dreptate.

Pentru prima dată, Radu a rămas fără replică. Și-a strâns lucrurile în tăcere și a plecat fără să se uite înapoi.

După ce ușa s-a închis, am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc.

Am stat mult timp așa, fără cuvinte. Știam că nimic nu va mai fi la fel între noi, dar măcar știam că am avut curajul să-mi apăr demnitatea.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc zilnic același coșmar tăcut? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate că e timpul să vorbim despre asta.