Între lux și supraviețuire: Povestea unei fiice, a unei mame și a unui soț judecat pe nedrept

— Nu înțeleg de ce nu ai ascultat de mine, Irina! Ți-am spus de la început că Radu nu e bărbat pentru tine!
Vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, printre farfuriile ieftine și mirosul de ciorbă reîncălzită. Mă uit la ea, cu ochii umezi, dar nu mai am putere să răspund. Mihai, băiatul nostru de șapte ani, stă pe jos, în colț, legănându-se înainte și înapoi, murmurând ceva doar de el știut. Radu nu e acasă — iarăși lucrează peste program la depozit, încercând să aducă acasă încă o sută de lei.

Mama își strânge poșeta la piept, ca și cum ar vrea să se apere de sărăcia noastră. — Uite la tine! Ai fost premiantă la liceu, ai fi putut avea orice! Dar ai ales să te legi la cap cu un om fără viitor. Și-acum uite unde ai ajuns!

Îmi mușc buza. Nu știe nimeni cât doare să fii prins între două lumi: lumea mamei mele, cu apartamentul ei spațios din centru, cu hainele scumpe și prietenele care îi laudă fiecare alegere — și lumea mea, cu chiria mereu la limită, cu grija zilei de mâine și cu un copil care nu vorbește decât rar și atunci doar cu mine.

— Mamă, te rog… Nu mai spune asta despre Radu. Fără el… nu știu ce m-aș face.

Ea oftează teatral. — Fără el ai fi fost altundeva. Poate chiar la București, cu un job bun, nu aici, în cartierul ăsta amărât.

Nu mai pot. Mă ridic brusc și ies pe balconul minuscul. Aerul rece mă izbește în față. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Trebuie să fiu tare pentru Mihai. Pentru Radu. Pentru mine.

Când mama pleacă, casa devine brusc mai liniștită, dar și mai grea. Mihai vine la mine și mă ia de mână. — Mami…

Îl strâng la piept. — Sunt aici, puiule.

Seara târziu, când Radu intră pe ușă, îl văd cât e de obosit. Are cearcăne adânci și mâinile crăpate de la muncă. Se uită la mine cu ochi triști.

— A fost mama ta aici?

Dau din cap. — Da.

— Și?

— La fel ca de obicei.

Radu oftează și se așază lângă mine pe canapea. — Irina… știu că nu-i ușor. Dar fac tot ce pot.

Îl iau de mână. — Știu. Și eu fac tot ce pot.

Noaptea, când Mihai adoarme greu după crizele lui de anxietate, stau lângă el și mă gândesc la viața mea. La cum am ajuns aici: eu, fata premiantă dintr-un liceu bun din Ploiești, care visa să devină profesoară sau poate chiar scriitoare. Dar apoi l-am cunoscut pe Radu — simplu, muncitor, dar cu o bunătate rară. M-a iubit fără să ceară nimic în schimb. Am rămas însărcinată devreme și am renunțat la facultate. Mama n-a iertat niciodată asta.

Când Mihai a fost diagnosticat cu autism sever la trei ani, lumea noastră s-a prăbușit. Mama a venit atunci cu bani pentru terapie — dar mereu cu reproșuri: „Dacă ai fi avut un soț mai bun… dacă ai fi avut bani… dacă ai fi ascultat de mine…”

Radu s-a angajat peste tot: la construcții, la depozit, chiar și ca paznic de noapte uneori. Eu am încercat să lucrez de acasă — traduceri mici pentru câțiva lei — dar Mihai are nevoie de mine tot timpul.

Prietenii s-au risipit încet-încet. Nu mai avem timp sau bani pentru ieșiri sau vizite. Singurii care ne mai caută sunt mama și uneori sora mea, Laura — dar ea are viața ei în Franța și nu poate ajuta decât cu vorbe bune pe WhatsApp.

Într-o zi, când Mihai are o criză în parc și începe să țipe din senin, toate privirile se întorc spre noi. O femeie în vârstă șoptește către alta: „Săraca mamă… sigur bărbatul e bețiv sau plecat.” Mă simt mică-mică sub ochii lor judecători.

Ajungem acasă plângând amândoi. Îl țin strâns pe Mihai și îi spun că nu e vina lui. Dar noaptea, când Radu vine târziu și mă găsește plângând în baie, nu mai pot ascunde nimic.

— Irina… hai să plecăm undeva unde nu ne știe nimeni. Să încercăm altceva.

— Și unde? Cu ce bani? Cine ne-ar angaja pe amândoi? Cine ar avea grijă de Mihai?

Radu tace. Știe că nu există răspunsuri simple.

Într-o duminică vine mama iar la noi — cu sacoșa plină de mâncare scumpă și privirea rece.

— Am vorbit cu doamna doctor Popescu — are un loc liber la o clinică privată pentru Mihai. Dar costă mult…

— Mamă… n-avem cum…

— Dacă ai fi avut un soț adevărat…

Radu intră în cameră exact atunci. Se oprește în ușă și o privește drept în ochi pe mama.

— Doamnă Maria… știu că nu mă suportați. Dar vă rog… nu mai spuneți asta despre mine în fața Irinei sau a copilului nostru.

Mama îl privește ca pe un străin care a intrat din greșeală în casa ei perfect ordonată.

— Eu vreau doar binele fetei mele!

— Și eu vreau același lucru! Dar binele ei nu e luxul sau banii dumneavoastră! E liniștea noastră! E dragostea pentru Mihai!

Timpul parcă se oprește o clipă. Mama pleacă fără să mai spună nimic.

După ce ușa se trântește în urma ei, rămânem toți trei în tăcere.

— Irina… crezi că o să fie vreodată mai bine?

Îl privesc pe Radu și pe Mihai care se joacă cu o mașinuță stricată pe covorul vechi.

Nu știu dacă va fi vreodată mai bine. Dar știu că suntem împreună.

Mă întreb uneori: cât valorează dragostea într-o lume care judecă doar după bani și aparențe? Oare câți dintre noi trăim vieți duble între ceea ce ar vrea părinții noștri pentru noi și ceea ce putem construi singuri?