Între mama lui și mine: Când soțul meu a ales familia în locul nostru

— Irina, nu pot să te mint. Mama are nevoie de mine acum. Nu știu cât va dura, dar trebuie să fiu acolo, spuse Radu, cu ochii în pământ, evitând să mă privească.

Era seara târziu, iar lumina slabă din sufragerie făcea umbre ciudate pe pereți. Îmi simțeam inima bătând în gât, iar mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece. Nu știam dacă să plâng sau să țip. În mintea mea răsunau cuvintele lui ca un ecou dureros: „trebuie să fiu acolo”. Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

Mama lui Radu, tanti Maria, fusese diagnosticată cu cancer la sân. O veste care ne-a lovit pe amândoi ca un trăsnet. Dar, spre deosebire de mine, Radu s-a aruncat cu totul în rolul de fiu devotat. În primele zile am fost alături de el, am mers împreună la spital, am stat nopți întregi la căpătâiul ei. Dar pe măsură ce boala avansa, el s-a mutat la ea acasă. La început mi-a spus că e doar pentru câteva zile. Apoi zilele s-au transformat în săptămâni.

— Irina, nu pot s-o las singură. Tu ești puternică, tu te descurci…

Mă uitam la el cum își împachetează hainele într-o geantă veche, aceeași cu care plecam în vacanțe la mare. Acum pleca spre altceva: spre o viață fără mine. Am simțit cum se rupe ceva în mine.

— Dar eu? Eu cu cine rămân? am întrebat încet, aproape șoptit.

— Irina… te rog…

Nu a avut răspuns. A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi.

Primele nopți au fost cele mai grele. Mă trezeam la fiecare zgomot, sperând că e el. Îi scriam mesaje pe WhatsApp, dar răspundea scurt sau deloc. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă, dar nu aveam chef de nimic. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine.

— Lasă-l, fată! Dacă te iubea cu adevărat, nu te lăsa singură! spunea ea cu vocea ei tăioasă.

Dar eu nu puteam să-l urăsc pe Radu. Îl iubeam prea mult. Și totuși, mă simțeam trădată. În fiecare zi mă întrebam: oare dacă eu aș fi fost bolnavă, ar fi stat lângă mine? Sau ar fi fugit tot la mama lui?

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la el. O lăsase probabil când venise să-și mai ia niște haine.

„Irina,
Știu că te rănesc. Știu că nu e corect ce fac. Dar nu pot altfel. Mama nu mai are pe nimeni. Tu ești puternică și știu că poți trece peste asta. Te rog să mă ierți.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. M-am simțit mică și neînsemnată. De ce trebuia eu să fiu cea puternică? De ce nu putea el să fie puternic pentru amândouă?

Zilele au trecut greu. La serviciu încercam să par normală, dar colegii au observat că ceva nu e în regulă.

— Irina, ai slăbit mult… Ești bine? m-a întrebat într-o zi Alina, colega mea de birou.

— Da… doar obosită…

Mințeam pe toată lumea. Pe ei, pe mama mea, pe mine însămi.

Într-o duminică după-amiază am decis să merg la tanti Maria acasă. Aveam nevoie să-l văd pe Radu, să-i spun ce simt. Când am intrat în apartamentul lor vechi de pe strada Mihai Eminescu, m-a izbit mirosul de medicamente și supă de pui.

— Irina! Ce surpriză! a spus tanti Maria cu un zâmbet slab.

Radu era în bucătărie, spăla vasele.

— Ce cauți aici? a întrebat el ușor iritat.

— Am venit să vorbim… Nu mai pot așa…

Tanti Maria ne-a lăsat singuri în sufragerie.

— Radu, nu mai pot trăi între două lumi. Ori suntem o familie și luptăm împreună, ori…

— Ori ce? vrei să mă pui să aleg? Să aleg între tine și mama?

— Nu! Dar vreau să știu că mai exist pentru tine! Că nu sunt doar o umbră în viața ta!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Irina… nu pot… Nu pot s-o las acum…

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă am simțit că mă prăbușesc. Am sunat-o pe mama și am plâns ca un copil mic.

Lunile au trecut. Radu venea rar acasă, doar ca să-și ia lucruri sau să plătească facturi. Între noi era un zid rece și gros pe care niciunul nu avea curajul sau puterea să-l dărâme.

Într-o zi am primit vestea că tanti Maria a murit. Radu m-a sunat abia după două zile.

— Irina… mama… a plecat…

Am mers la înmormântare ca o străină printre rudele lui. După slujbă, Radu m-a privit pentru prima dată în luni de zile cu adevărat în ochi.

— Îmi pare rău… pentru tot…

Nu am știut ce să-i răspund. Eram goală pe dinăuntru.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat. Ne-am dat seama că rana era prea adâncă pentru a mai putea fi vindecată ușor. Am decis să ne luăm o pauză.

Acum stau singură în sufrageria noastră și mă gândesc: oare cât poți sacrifica din tine pentru cei pe care îi iubești? Unde se termină datoria și începe dreptul tău la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?