Între patru pereți: Când inima nu știe cui aparține

— Nu-i deschide! a tunat vocea lui Radu din hol, în timp ce eu mă grăbeam spre ușă, cu inima bătând nebunește. Ploua cu găleata afară, iar Ana, prietena mea din copilărie, mă sunase cu cinci minute înainte, plângând. „Te rog, lasă-mă să intru. Nu am unde să mă duc.”

M-am oprit cu mâna pe clanță. Radu stătea în capătul coridorului, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. — Nu vreau să avem scandaluri în casă. E treaba ei ce a făcut, nu ne băgăm.

— Radu, e prietena mea! Nu pot s-o las afară pe vremea asta! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Și eu sunt soțul tău! Ce contează mai mult pentru tine?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Ana bătea deja la ușă, iar eu simțeam că mă rup în două. Am deschis totuși, ignorând privirea lui Radu. Ana a intrat udă leoarcă, tremurând din toate încheieturile. S-a prăbușit pe canapea și a izbucnit în plâns.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, încercând să-i aduc un prosop și o cană cu ceai.

— Nu mai pot… Marius m-a dat afară din casă. Am aflat că mă înșală de luni de zile. N-am pe nimeni altcineva… doar pe tine.

Radu a oftat zgomotos și a ieșit din cameră trântind ușa. Am rămas cu Ana, care se agăța de mâna mea ca de o ancoră. În acea noapte, am dormit amândouă pe canapea, cu ochii roșii de la plâns și cu sufletul greu.

A doua zi dimineață, Radu nu mi-a vorbit deloc. A plecat la serviciu fără să mă privească. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil, rece și tăios.

Ana a rămas la noi câteva zile. Încercam să o ajut cum puteam: îi găteam, îi ascultam povestea iar și iar, îi căutam un apartament de închiriat. Dar tensiunea dintre mine și Radu creștea cu fiecare zi.

Într-o seară, după ce Ana s-a retras în camera de oaspeți, Radu a izbucnit:

— Nu mai suport! Parcă nici nu mai exist pentru tine! Tot timpul ești cu ea, tot timpul vorbești despre problemele ei! Dar familia noastră? Pe noi cine ne mai vede?

— Radu, nu e pentru totdeauna… Ana are nevoie de ajutor acum. Dacă eu n-aș avea pe nimeni și aș fi la pământ, tu n-ai vrea să mă ajute cineva?

— Nu e la fel! Tu ai familie! Ea… nu știu ce vrea de la tine! Poate doar să te tragă după ea în mizeria asta!

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Cum putea să fie atât de rece? Ana era ca o soră pentru mine. Ne știam din clasa întâi, împărțisem totul: bucurii, necazuri, vise. Dar acum simțeam că orice alegere fac, pierd ceva esențial.

Mama m-a sunat într-o zi:

— Am auzit că ai luat-o pe Ana la voi. Nu e bine să te bagi prea mult în problemele altora, draga mea. Ai grijă la casa ta!

Toată lumea părea să creadă că greșesc. Doar eu simțeam că nu pot s-o las pe Ana la greu.

Într-o după-amiază, când am venit acasă de la serviciu, am găsit-o pe Ana făcând bagajele.

— Nu vreau să-ți stric familia… știu că Radu nu mă vrea aici. O să plec la o colegă până găsesc ceva.

Am încercat s-o opresc, dar era hotărâtă. Ne-am îmbrățișat plângând amândouă.

După ce a plecat Ana, casa a devenit tăcută și apăsătoare. Radu părea mulțumit la început, dar între noi rămăsese ceva nespus. Nu mai vorbeam ca înainte. Mesele erau reci și scurte.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat:

— Chiar crezi că am greșit atât de mult? Dacă tu ai fi fost în locul Anei?

Radu a ridicat din umeri:

— Poate că nu… dar mi-a fost teamă că te pierd. Că nu mai suntem o echipă.

Am realizat atunci cât de fragil e echilibrul dintre familie și prietenie. Cât de greu e să fii sprijin pentru toți fără să te pierzi pe tine însăți.

Au trecut luni de atunci. Ana s-a mutat într-un apartament mic și încet-încet și-a refăcut viața. Noi am mers mai departe ca familie, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Uneori mă întreb dacă am ales corect sau dacă am pierdut ceva prețios pe drum. Poate că nu există răspunsuri simple când inima ta e împărțită între două lumi.

Oare câți dintre voi ați trecut printr-un astfel de conflict? Ce ați fi ales voi între familie și prietenie?