Între recunoștință și vinovăție: Povestea mea ca soacră

— Eva, nu trebuia să faci atâtea pentru mine… vocea Ilincăi era slabă, dar ochii îi sclipeau de o recunoștință care mă strângea în piept mai tare decât orice boală. Stăteam lângă patul ei, cu o farfurie de supă caldă în mâini tremurânde, încercând să-mi ascund lacrimile.

Nu știu când am ajuns aici, în acest apartament mic din cartierul nostru vechi din Pitești, unde pereții poartă urmele anilor și ale certurilor. Totul s-a întâmplat prea repede. Emil, fiul meu, a plecat într-o zi fără să privească înapoi. „Nu mai pot, mamă. Nu mai rezist. Ilinca nu mai e femeia de care m-am îndrăgostit.” Așa mi-a spus, cu vocea tăiată de nervi și rușine. Am încercat să-l opresc, să-l fac să înțeleagă că boala nu e o vină, dar el a plecat, lăsându-mă pe mine să adun cioburile unei familii sparte.

Ilinca era deja la pat de câteva luni. Scleroza multiplă îi furase încet-încet puterea din picioare și din mâini. Când am intrat prima dată în camera ei după plecarea lui Emil, m-a privit cu ochii mari, speriați. „Nu trebuie să rămâi dacă nu vrei”, mi-a spus atunci. Dar cum să o las singură? Cum să nu-mi ajut nora, femeia care mi-a dăruit un nepot minunat și care a iubit cu adevărat fiul meu?

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel: dimineața îi schimbam lenjeria, îi pregăteam micul dejun, îi citeam din cărțile pe care le iubea cândva. Seara îi țineam mâna până adormea. Uneori mă simțeam ca o umbră în propria viață, prinsă între datoria de mamă și cea de om.

— Eva, nu știu cum să-ți mulțumesc… Nu merit atâta bunătate după ce Emil…

M-am aplecat spre ea și i-am șters lacrimile cu colțul șorțului meu vechi. „Ilinca, nu e vina ta. Și nici a mea. Suntem aici pentru că viața ne-a pus la încercare.”

Dar adevărul e că mă simțeam vinovată. Poate că nu am crescut bine copilul. Poate că nu am știut să-i arăt lui Emil ce înseamnă responsabilitatea. Poate că am greșit undeva pe drum și acum plătesc prețul.

Într-o seară, când liniștea se așternuse peste bloc și doar zgomotul tramvaiului se mai auzea în depărtare, Ilinca mi-a spus ceva ce m-a răscolit:

— Eva, tu ești mama pe care mi-am dorit-o mereu. Nici mama mea nu a stat lângă mine așa cum o faci tu acum.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu? Eu care am judecat-o uneori pentru felul în care își creștea copilul? Eu care am fost geloasă pe relația ei cu Emil? Acum eram tot ce avea.

Într-o zi, la ușă a apărut sora Ilincăi, Mariana. A privit totul cu răceală și suspiciune.

— De ce te chinui, Eva? Nu e datoria ta. Emil a ales să plece. Las-o pe Ilinca să se descurce cu familia ei.

M-am uitat la Mariana și am simțit un val de furie mocnită.

— Dacă tu ai fi la pat, ai vrea să fii lăsată singură? Familia nu se termină când cineva pleacă. Eu nu pot să o abandonez.

Mariana a oftat și a plecat fără să spună nimic. După acea vizită, Ilinca a plâns toată noaptea. Am stat lângă ea și i-am șoptit povești din tinerețea mea, despre cum am crescut la țară și despre cât de greu era fără mama mea.

În fiecare zi mă întrebam dacă fac destul. Dacă recunoștința Ilincăi nu ascunde altceva — poate frică sau disperare. Dar apoi vedeam cum zâmbește când îi aduc ceaiul preferat sau când îi citesc poeziile lui Nichita Stănescu și știam că prezența mea contează.

Uneori mă simt copleșită de oboseală. Mâinile îmi tremură când o ridic din pat sau când îi pieptăn părul rar. Dar nu pot renunța. Nu pot lăsa un om drag să sufere singur.

Într-o dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, Ilinca mi-a spus:

— Eva, dacă într-o zi nu vei mai putea avea grijă de mine, promite-mi că nu te vei învinovăți.

Am plâns atunci pentru prima dată în fața ei. Am plâns pentru Emil, pentru mine, pentru toate femeile care poartă poveri tăcute.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Cum răspunzi unei recunoștințe atât de mari? Cum faci față sentimentului că niciodată nu e destul?

Poate că răspunsul stă în gesturile mici — într-o ceașcă de ceai cald sau într-un zâmbet sincer. Sau poate că trebuie doar să acceptăm că uneori dragostea vine din cele mai neașteptate locuri.

Oare câți dintre noi am putea face același lucru? Oare cât valorează cu adevărat recunoștința unui om aflat la nevoie?