Între resturi și așteptări: Povestea unei nurori în umbra soacrei

— Iar pentru voi am făcut niște sarmale și niște plăcintă cu mere, să nu plecați cu mâna goală, zice soacra mea, Valeria, în timp ce pune pe masă o caserolă veche, abia închisă. Pe Irina, cumnata mea, o privește cu ochi calzi și îi întinde un plic alb. — Să-ți iei ceva frumos, draga mea, știu că ai nevoie de haine noi pentru birou.

Mă uit la mâinile mele goale, la soțul meu, Radu, care evită să mă privească. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie. Nu e prima dată când se întâmplă asta. De fapt, e deja un ritual: Irina primește bani, cadouri scumpe, atenție. Eu primesc resturi de mâncare și un zâmbet forțat. Și totuși, nu pot să spun nimic. Mă simt prinsă într-o capcană între dorința de a nu strica liniștea familiei și nevoia de a-mi apăra demnitatea.

— Mulțumim, mamă, zice Radu încet, luând caserola. Irina râde și își aranjează plicul în geantă.

— Să știi că apreciez mult tot ce faci pentru mine, mamă Valeria! Ești ca o mamă adevărată pentru mine!

Mă strâng din nou în mine. Oare eu nu merit să fiu văzută? Oare nu contează că am grijă de doi copii mici, că muncesc de dimineață până seara la contabilitate și că încerc să țin casa în picioare cu salariul meu modest?

În drum spre casă, Radu tace. Știu că îl doare și pe el, dar nu vrea să se certe cu mama lui. — Poate că exagerezi, îmi spune uneori. Poate că Irina are mai mult nevoie acum…

Dar știu că nu e adevărul. Irina are un job bun la bancă, soțul ei câștigă bine. Noi abia ne descurcăm cu ratele la apartament și grădinița copiilor. Dar nimeni nu vede asta. Nimeni nu vrea să vadă.

Într-o seară, după o altă vizită umilitoare la soacră, mă prăbușesc pe canapea și izbucnesc în plâns. Copiii dorm deja. Radu vine lângă mine și mă ia în brațe.

— Nu mai pot, Radu! Simt că mă sufoc! De ce nu spune nimeni nimic? De ce trebuie să acceptăm mereu să fim tratați ca niște rude de mâna a doua?

— E mama… Nu vreau să-i fac rău…

— Dar mie cine îmi poartă de grijă? Cine vede cât mă doare?

Radu oftează și tace. Știu că nu are răspunsuri.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Irina: „Sper că nu te-ai supărat pe mama Valeria! Știi cum e ea… Eu nici nu-i cer nimic!”

Îmi vine să urlu. Să-i spun că știu exact cum e Valeria: nedreaptă, rece cu mine, generoasă doar cu cine vrea ea. Dar mă abțin. Îi răspund scurt: „Nu e nicio problemă.”

La serviciu nu mă pot concentra. Colega mea, Mihaela, mă întreabă dacă sunt bine.

— Nu prea… Am probleme acasă…

— Cu soțul?

— Nu… Cu soacra…

Mihaela oftează: — Și eu am trecut prin asta. M-am simțit mereu mai puțin importantă decât cumnata mea. La noi s-a rezolvat doar când am spus clar ce simt.

Mă gândesc toată ziua la vorbele ei. Seara îl întreb pe Radu:

— Dacă i-aș spune mamei tale ce simt? Dacă i-aș spune că mă doare felul în care ne tratează?

Radu se crispează: — Nu cred că ar schimba ceva… Poate doar ar fi mai rău…

— Dar eu? Eu cât să mai rabd?

În weekend mergem din nou la Valeria. Copiii aleargă prin curte, iar eu stau la bucătărie cu soacra mea.

— Să știi că Irina are nevoie de ajutor acum… E greu cu serviciul ei…

Nu mă mai pot abține:

— Și noi avem nevoie, mamă Valeria! Și noi muncim din greu și avem doi copii mici! De ce mereu Irina primește totul și noi doar resturi?

Valeria se uită la mine ca și cum aș fi spus o blasfemie.

— Cum poți să spui așa ceva? Eu vă ajut cum pot!

— Nu e adevărat! Ne dați doar mâncare rămasă și niciodată nu ne întrebați dacă avem nevoie de altceva! M-am săturat să fiu tratată ca o străină!

Valeria se ridică brusc:

— Dacă nu-ți convine, nu mai veni!

Radu intră în bucătărie speriat de tonul vocii mele.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic! Soția ta nu mai vrea să vină la mine!

Îl privesc pe Radu cu ochii plini de lacrimi.

— Eu vreau doar să fiu respectată…

Plecăm acasă într-o liniște apăsătoare. Copiii simt tensiunea și mă întreabă dacă s-au supărat bunica pe noi.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc dacă am făcut bine sau rău că am spus ce simt. Poate că am stricat totul. Poate că am eliberat ceva ce trebuia spus demult.

După câteva zile primesc un mesaj scurt de la Valeria: „Poate ai dreptate. N-am vrut să te rănesc.”

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat. Dar știu că am făcut primul pas spre mine însămi.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi aleg să tacă din teamă sau din rușine? Voi ce ați face în locul meu?