Între ruine și speranțe: Vara mea în cabana bunicului din Apuseni

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu toate pretențiile tale! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama mă privea cu ochii ei reci, de parcă nu eram decât o altă povară pe lista ei nesfârșită de griji.

— Nu e vorba despre pretenții, Ilinca! E vorba să nu ajungi ca tatăl tău! Să nu te pierzi și tu… Să nu mă lași singură!

Am trântit ușa și am fugit pe scări, cu inima bubuindu-mi în piept. Era începutul verii, iar Bucureștiul fierbea sub asfaltul încins. În buzunar aveam doar banii strânși din meditații și o minciună pregătită: „Merg la un retreat de yoga la munte, mă întorc peste două săptămâni.” Mama a oftat ușurată când i-am spus. Nu știa că nu aveam niciun chef de yoga și niciun chef să mă prefac că sunt altcineva decât fata care voia doar să respire.

Am luat trenul spre Cluj, apoi un autobuz prăfuit spre satul bunicului din Apuseni. Cabana lui bătrână, cu acoperișul găurit și pereții scorojiți, era abandonată de ani buni. Nici măcar verișorii mei nu mai veneau aici. Am găsit cheia sub piatra de la prag, exact cum îmi aminteam din copilărie. Înăuntru mirosea a mucegai și a lemn vechi. Am deschis larg ferestrele și am lăsat aerul tare de munte să mă izbească în față.

Primele zile au fost un amestec de libertate și frică. Ziua mă ocupam să curăț cabana, să repar ce puteam cu mâinile mele stângace. Noaptea ascultam urletul vântului printre scânduri și mă întrebam dacă nu cumva făcusem o prostie. Telefonul îl țineam închis, doar ca să verific din când în când dacă mama trimisese vreun mesaj disperat. Dar nu — părea liniștită. Poate chiar ușurată că nu eram acolo să-i amintesc de toate eșecurile ei.

Într-o seară, când încercam să fac focul în soba veche, a apărut nea Vasile, vecinul bunicului. M-a privit lung, cu ochii lui albaștri ca cerul.

— Ilinca? Tu ești? Ce cauți aici singură?

— Am venit să… să mă liniștesc puțin. Să stau departe de oraș.

A dat din cap și mi-a adus o găleată cu cartofi și niște ouă.

— Ai grijă la lupi. Și la oameni.

Am râs amar. De oameni mi-era cel mai frică.

Zilele au trecut greu. Mâncam puțin, dormeam prost, dar simțeam că trăiesc pentru prima dată fără să trebuiască să demonstrez nimic nimănui. Îmi aminteam de tata — cum plecase într-o zi fără să spună nimic și nu s-a mai întors niciodată. Mama îl ura pentru asta. Eu îl înțelegeam din ce în ce mai mult.

Într-o după-amiază ploioasă, a venit la cabană Radu, băiatul care fusese coleg cu mine la școala generală din sat. Acum era pădurar.

— Am auzit că ai venit singură aici. Ești bine?

— Sunt bine… cred.

— Știi că toți te caută? Mama ta a sunat la primărie, la poliție… Toată lumea vorbește despre tine prin sat.

M-am simțit mică și vinovată. Dar nu puteam să mă întorc. Nu încă.

— Radu… tu ai simțit vreodată că nu aparții nicăieri?

A tăcut o vreme, apoi a spus:

— Da. Dar aici, printre copaci, mă simt liber. Poate că libertatea nu e unde credem noi că e.

Am început să plâng în fața lui. Nu știu dacă de rușine sau de ușurare că cineva mă vedea cu adevărat.

Seara aceea a fost începutul unei prietenii ciudate. Radu venea uneori cu mâncare sau doar să stea pe prispă și să tacă împreună cu mine. Mi-a povestit despre viața lui grea — tatăl alcoolic, mama bolnavă, visele spulberate de lipsa banilor.

— Știi ce e cel mai greu? Să vezi cum toți pleacă și tu rămâi aici, prins între pădure și satul ăsta mort.

— Poate că și eu fug de ceva… sau poate fug spre ceva ce nici nu știu dacă există.

Într-o noapte furtunoasă, acoperișul cabanei a cedat. Apa a început să curgă peste patul bunicului. Am stat cu ligheanul în mână și am râs isteric — era ca și cum tot universul îmi spunea că nu pot fugi la nesfârșit.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama pe prispă. Avea ochii umflați de plâns și mâinile tremurânde.

— Ilinca… De ce? De ce ai făcut asta?

— Pentru că nu mai puteam respira lângă tine! Pentru că nu vreau să fiu doar proiectul tău ratat!

A izbucnit în plâns și m-a strâns în brațe pentru prima dată după ani întregi.

— Nu știu cum să fiu mamă fără să te sufoc… Mi-e frică să nu te pierd ca pe tatăl tău.

Am stat mult timp îmbrățișate, fără să spunem nimic. Poate că niciuna dintre noi nu avea răspunsuri.

La finalul verii m-am întors acasă. Cabana rămânea în urmă — o ruină plină de amintiri și regrete. Dar eu eram altfel: mai puternică, mai împăcată cu mine însămi.

Uneori mă întreb: oare libertatea înseamnă să fugi sau să ai curajul să te întorci? Oare chiar putem fi vreodată liberi de trecutul nostru?