Între soacră și bunul simț: Cum am decis să-l părăsesc pe „băiatul mamei”

— Irina, iar ai pus prea multă sare în ciorbă! a tunat vocea soacrei mele, doamna Maria, din pragul bucătăriei. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea lui Vlad, soțul meu, s-a oprit pe mine cu acea expresie resemnată pe care o cunoșteam prea bine. Era o seară obișnuită de joi, dar pentru mine fiecare zi în casa lor era o nouă încercare de a nu mă pierde pe mine însămi.

M-am mutat la Vlad la scurt timp după nuntă, într-un apartament mic din București, unde soacra mea avea cheia și obiceiul de a apărea neanunțată. La început am crezut că e doar grijulie, dar curând am înțeles că nu era vorba de grijă, ci de control. „Nu așa se spală rufele, Irina. Mama știe mai bine”, îmi spunea Vlad, iar eu simțeam cum mă sufoc între pereții acelei case care nu era niciodată cu adevărat a mea.

Într-o duminică, la masa de prânz, Maria a început să povestească despre fosta iubită a lui Vlad, cât de ordonată era și cum știa să facă sarmale „ca la carte”. Am zâmbit forțat, încercând să nu las lacrimile să-mi inunde ochii. Vlad nu a zis nimic. Niciodată nu zicea nimic. Îmi doream să mă apere, să spună măcar o dată: „Mamă, Irina e soția mea, te rog să o respecți.” Dar el tăcea, iar tăcerea lui era ca o palmă peste sufletul meu.

Seara, după ce Maria a plecat, am încercat să vorbesc cu el. — Vlad, nu mai pot. Mă simt invizibilă. De ce nu mă aperi niciodată?

A oftat, fără să mă privească: — Nu vreau să mă cert cu mama. Știi cum e ea. Lasă, nu pune la suflet.

Dar eu puneam la suflet. Fiecare remarcă, fiecare privire tăioasă, fiecare comparație cu „fosta” sau cu „verișoara X care a făcut și masterul la Cluj” mă făceau să mă simt tot mai mică. Într-o zi, după ce am venit de la serviciu, am găsit-o pe Maria în dormitorul nostru, răscolind prin dulapuri. — Caut niște prosoape curate, a spus, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai era vorba doar de lipsă de respect, ci de invadarea intimității mele.

Am început să mă închid în mine. Prietenele mă întrebau de ce nu mai ies, mama mă suna și îmi spunea să am răbdare, că „așa sunt soacrele la început”. Dar eu știam că nu e normal. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Alina, m-a întrebat dacă sunt bine. Am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul. — Irina, tu nu vezi că te pierzi pe tine? Nu meriți să trăiești așa. Trebuie să faci ceva, mi-a spus ea, și pentru prima dată am simțit că cineva mă înțelege.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga m-a întrebat: — Ce vrei tu, Irina? Nu ce vrea Vlad, nu ce vrea mama lui. Tu, ce vrei?

Nu știam să răspund. Ani de zile am trăit pentru alții, încercând să fiu „băiatul mamei” perfectă, soția ideală, nora care nu deranjează. Dar eu? Cine eram eu?

Într-o seară, după ce Maria a făcut din nou o scenă pentru că nu am spălat vasele „cum trebuie”, am simțit că nu mai pot. Vlad a ridicat din umeri, ca de obicei. — Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta, a spus, fără să-și dea seama cât de mult mă doare.

Atunci am știut. Am împachetat câteva haine, mi-am luat actele și am plecat. Am dormit la Alina, care m-a primit cu brațele deschise. A doua zi, am sunat-o pe mama și i-am spus că nu mă mai întorc. — Irina, tu știi cel mai bine ce e bine pentru tine, mi-a spus ea, și pentru prima dată am simțit că am sprijin.

Vlad m-a sunat de câteva ori, dar nu a venit după mine. Maria a trimis mesaje pline de reproșuri, dar nu m-am mai întors. Am început să-mi reconstruiesc viața, pas cu pas. Am găsit o garsonieră mică, dar era a mea. Am început să gătesc doar pentru mine, să ascult muzica preferată, să citesc fără să fiu întreruptă.

Au trecut luni de atunci. Încă mai doare, încă mai am momente în care mă întreb dacă am făcut bine. Dar când mă uit în oglindă, văd o femeie care a avut curajul să iasă dintr-un triunghi toxic și să-și caute fericirea.

Oare câte femei mai trăiesc în umbra unei soacre și a unui soț incapabil să le apere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?