Între Umbre și Speranță: Frica ce mi-a furat liniștea

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna spartă, ca un geam lovit de grindină, în liniștea nopții. Ușa s-a trântit de perete, iar ea a intrat cu ochii umflați de plâns, tremurând din tot corpul. M-am repezit spre ea, cu inima bubuindu-mi în piept, și am strâns-o în brațe. Simțeam cum mi se taie respirația, ca și cum cineva mi-ar fi pus o piatră grea pe piept.

— Ce s-a întâmplat, fata mea? Cine ți-a făcut una ca asta?

Irina a izbucnit într-un plâns și mai amar. — Cătălin… m-a amenințat… a zis că dacă mai plec de acasă, nu mă mai lasă să-l văd pe Vlad niciodată!

M-am simțit de parcă tot universul s-ar fi prăbușit peste mine. Cătălin fusese mereu un bărbat dificil, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea ajunge aici. M-am uitat la Irina — fața ei era brăzdată de lacrimi, iar mâinile îi tremurau necontrolat. Am tras-o lângă mine pe canapea și am încercat să-i șterg obrajii cu palma.

— Nu te mai întorci la el! Ai auzit? Niciodată! — am spus cu o hotărâre pe care nu știam că o am.

Dar Irina s-a smuls din brațele mele. — Nu înțelegi, mamă! Dacă nu mă duc înapoi, îl pierd pe Vlad! El are acte pe casă, pe copil… eu n-am nimic!

Am simțit un val de neputință care m-a lovit din plin. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese fata mea să fie prizonieră într-o relație toxică, fără ieșire? Am început să mă învinuiesc: poate că nu am fost destul de atentă când l-a ales pe Cătălin, poate că nu am văzut semnele la timp…

— O să mergem la poliție! — am spus, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Irina a clătinat din cap disperată. — Nu mă crede nimeni, mamă! Toți zic că exagerez, că așa e el, mai vulcanic… Dar eu nu mai pot! Mi-e frică să mă întorc acasă!

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat lângă Irina, ținându-i mâna și rugându-mă în gând la Dumnezeu să ne dea o cale de ieșire. Dimineața, când soarele a început să răzbată timid printre draperii, am simțit că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Mariana, nu mai pot! Irina e distrusă… Cătălin a amenințat-o că îi ia copilul dacă pleacă!

Mariana a oftat adânc la telefon. — Soră, trebuie să faci ceva! Să vorbești cu un avocat, să mergi la Protecția Copilului… Nu lăsa lucrurile așa!

Dar realitatea era mult mai complicată decât sfaturile primite la telefon. În România, dacă nu ai dovezi clare, dacă nu ai martori sau acte medicale, totul rămâne la nivel de cuvânt împotriva cuvântului. Iar Cătălin știa asta prea bine.

Au urmat zile de coșmar. Irina se ascundea la mine acasă, dar primea mesaje amenințătoare de la Cătălin: „Dacă nu vii azi acasă, uită de Vlad!” sau „O să-ți pară rău că m-ai făcut de râs!”

Într-o seară, când Irina adormise epuizată pe canapea, m-am dus în bucătărie și am izbucnit în plâns. M-am rugat cu voce tare:

— Doamne, dă-mi putere! Nu lăsa să se întâmple ceva rău copilului meu!

A doua zi dimineață am luat hotărârea: trebuia să vorbim cu un avocat. Am găsit una dintre cele mai bune avocate din oraș — doamna Popescu. Ne-a primit într-un birou micuț, dar primitor.

— Doamnă Dragomir, situația e delicată — ne-a spus ea după ce a ascultat povestea Irinei. — Dar există soluții. Trebuie să depunem plângere pentru violență domestică și să cerem ordin de protecție.

Irina tremura toată când a semnat plângerea. Mâinile îi erau reci ca gheața.

— Dacă află Cătălin… o să mă omoare!

— Nu o să te lase nimeni singură — i-am spus strângând-o de mână.

Au urmat zile lungi de așteptare și teamă. Poliția l-a chemat pe Cătălin la audieri. El a negat totul cu un zâmbet ironic pe față:

— Minte! E nebună! Vrea doar să mă lase fără copil!

Vecinii au refuzat să depună mărturie. „Nu ne băgăm”, au zis scurt.

Într-o zi, Vlad a venit la noi pentru câteva ore. L-am privit cum se joacă liniștit cu mașinuțele lui mici și mi s-a rupt sufletul: ce vină avea el pentru toate astea?

Procesul a durat luni întregi. Irina s-a schimbat mult: era mereu obosită, speriată, dar încerca să fie puternică pentru Vlad. Eu mă rugam în fiecare zi să nu cedeze.

Într-un final, judecătoarea a emis ordinul de protecție și i-a dat Irinei dreptul să-l vadă pe Vlad fără supravegherea lui Cătălin. A fost o victorie amară: războiul nu era câștigat, dar măcar fata mea era în siguranță.

Într-o seară târzie, după ce Vlad adormise în brațele Irinei, am ieșit pe balcon și am privit cerul plin de stele. M-am întrebat: câte mame din România trăiesc coșmarul acesta? Câte femei rămân captive din frică sau rușine?

Poate că povestea noastră va da curaj altora să vorbească. Poate că împreună putem schimba ceva.

„Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți salvezi copilul? Și cât timp trebuie să treacă până când frica dispare cu adevărat?”