Între ușa închisă și inima deschisă: Povestea unei nopți care mi-a rupt sufletul

— Nu deschide ușa, Irina! Nu vreau să avem necazuri din cauza ei! vocea lui Paul răsuna tăios din dormitor, în timp ce eu stăteam cu mâna pe clanță, tremurând. Telefonul încă vibra în palma mea, iar pe ecran apărea numele Sarei. Odată cu fiecare sunet, simțeam cum mi se strânge inima.

— Te rog… nu am unde să mă duc, Irina… te rog, nu mă lăsa aici! vocea Sarei era spartă de plâns, aproape șoptită, dar atât de încărcată de disperare încât m-a făcut să uit pentru o clipă de tot ce era în jur. Era două noaptea. Afară bătea vântul, iar ploaia lovea geamurile cu furie. M-am uitat la Paul – stătea pe marginea patului, cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Paul, nu pot s-o las afară! E prietena mea din copilărie! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Prietena ta sau nu, nu vreau scandaluri în casă! Ai uitat ce a făcut data trecută? Ai uitat cum ne-a pus pe toți într-o lumină proastă? a răspuns el, ridicând tonul.

Mi-am amintit. Sara trecuse printr-un divorț urât cu un an în urmă și venise la noi atunci, plină de vânătăi și cu sufletul sfâșiat. Paul nu-i iertase niciodată faptul că soțul ei venise să o caute la noi acasă, făcând scandal pe scară. De atunci, orice mențiune a numelui Sarei era ca o scânteie într-un butoi cu pulbere.

Am deschis ușa încet, fără să mai ascult. Sara stătea pe palier, udă leoarcă, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. M-a îmbrățișat strâns, tremurând toată.

— Mulțumesc… nu știam unde altundeva să merg… a șoptit ea.

Am tras-o repede în bucătărie și i-am dat un prosop și o cană cu ceai fierbinte. Paul a intrat după noi, privindu-ne cu răceală.

— Nu rămâne peste noapte. Să-și sune un taxi și să plece! a spus el scurt.

— Paul, nu vezi cum arată? Nu poate pleca nicăieri acum! am izbucnit eu.

— Nu mă interesează! E casa mea și nu vreau probleme! Dacă nu-ți convine, poți pleca și tu cu ea! a tunat el.

Sara s-a strâns și mai tare pe scaun, încercând să devină invizibilă. Am simțit cum mi se rupe sufletul între cei doi oameni pe care îi iubeam cel mai mult: soțul meu și prietena mea din copilărie. Am încercat să-l înduplec pe Paul cu privirea, dar el s-a întors și a trântit ușa dormitorului.

— Îmi pare rău… n-am vrut să-ți fac probleme… dacă vrei, plec… a murmurat Sara.

— Nu pleci nicăieri! am spus hotărâtă. O să vorbesc eu cu el dimineață. Acum ai nevoie de odihnă.

Am improvizat un pat pe canapea și am stat lângă ea până a adormit. M-am dus apoi în dormitor. Paul stătea cu spatele la mine.

— Nu pot să cred că ai ales-o pe ea în locul nostru… a spus el încet.

— N-am ales pe nimeni… doar că nu pot să fiu indiferentă când cineva are nevoie de ajutor…

— Și dacă mâine vine iar bărbatul ăla după ea? Dacă ne face iar scandal? Dacă află vecinii? Ce zici atunci?

Nu am avut răspuns. M-am simțit prinsă ca într-o capcană: orice alegere făceam, cineva avea să sufere. Noaptea aceea a trecut greu. Dimineața, Sara era deja trează și făcea cafea. Avea ochii umflați de plâns.

— O să plec imediat ce găsesc ceva… n-am vrut să vă stric liniștea…

Paul a trecut pe lângă ea fără să-i spună nimic. Eu am încercat să-i explic că nu e vina ei, dar nici nu puteam ignora frustrarea lui Paul. În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Paul vorbea tot mai puțin cu mine, iar Sara încerca să stea cât mai mult plecată. Într-o seară, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o pe Sara făcându-și bagajele.

— Am găsit o cameră la o cunoștință… nu vreau să vă mai deranjez…

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit că pierd ceva esențial din mine. După ce a plecat, casa a devenit mai rece ca niciodată. Paul părea mulțumit că „ordinea” fusese restabilită, dar între noi rămăsese o prăpastie adâncă.

Au trecut luni de atunci. Eu și Paul ne-am vorbit tot mai puțin despre lucruri importante. Uneori îl surprind privind spre ușă ca și cum s-ar teme că cineva va apărea din nou neinvitat. Eu mă gândesc la Sara aproape în fiecare zi – la cât de singură trebuie să se fi simțit atunci când eu însămi nu am putut s-o apăr cum trebuia.

M-am întrebat de nenumărate ori: ce e mai important – liniștea familiei sau loialitatea față de un prieten aflat la ananghie? Poate fi inima împărțită fără să se rupă definitiv? Voi ce ați fi făcut în locul meu?