Între Vină și Iertare: Povestea Mea cu Mama

— Tată! Mama e bolnavă, au dus-o la spital. Am luat-o pe Zoia la bunica! — vocea Irinei, fiica mea de doisprezece ani, tremura la telefon. Mă aflam la stația de autobuz, cu ochii pierduți în asfaltul ud, când am primit apelul. În jurul meu, lumea părea să se miște încet, ca într-un vis din care nu mă puteam trezi.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum timpul se oprește. Pentru mine, atunci, totul s-a oprit. Am simțit cum sângele mi se retrage din obraji și mâinile mi s-au făcut reci ca gheața. În minte mi-au răsunat ultimele cuvinte pe care i le-am spus soției mele, Ana, în acea dimineață: „Nu uita să iei pâine și să-l duci pe Vlad la antrenament. Eu am treabă la birou.” Atât. Niciun „Te iubesc”, niciun „Ai grijă de tine”. Doar instrucțiuni, ca și cum ar fi fost o secretară, nu femeia cu care am împărțit douăzeci de ani din viață.

Am alergat spre spital fără să simt oboseala sau frigul. Pe drum, gândurile mă sfâșiau: dacă nu aș fi fost atât de absent? Dacă aș fi observat că Ana e tot mai obosită, că se plângea tot mai des de dureri de cap și amețeli? Dar eu eram mereu ocupat. Munca, facturile, ședințele interminabile… Și când ajungeam acasă, mă refugiam în telefon sau televizor. Ana era acolo, dar parcă nu o mai vedeam.

La spital, Irina stătea pe un scaun de plastic, cu genunchii la piept și ochii roșii de plâns. M-a privit acuzator:

— Dacă ai fi fost acasă… Poate nu se întâmpla asta!

Am vrut să-i spun că nu e vina mea, că mama ei nu mi-a spus cât de rău se simte. Dar m-am oprit. Știam că are dreptate. Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cât de mică și fragilă e.

După ore lungi de așteptare, un medic a ieșit pe hol:

— Soțul doamnei Ana Popescu?

Am sărit în picioare.

— E stabilă acum. A avut un atac de cord ușor. Stresul și oboseala au contribuit mult. Va trebui să stea sub observație câteva zile.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Atac de cord? Ana are doar 42 de ani! Cum am putut să nu văd?

În salon, Ana era palidă și slăbită. M-a privit cu ochii ei mari, obosiți:

— Nu-ți face griji… O să fie bine.

Dar eu știam că nu e bine. Nu doar cu inima ei, ci cu noi toți. Familia noastră era ca o casă veche: pe dinafară părea întreagă, dar pe dinăuntru se fisura încet.

În zilele următoare, am stat mai mult la spital decât acasă. Am vorbit cu Ana despre lucruri pe care le-am tot amânat: despre visele ei neîmplinite, despre cât de singură s-a simțit în ultimii ani.

— Nu mai știu cine sunt, Mihai… Sunt doar mama copiilor tăi și femeia care face piața și gătește ciorbă. Când ai râs ultima dată cu mine? Când m-ai întrebat ce simt?

Am tăcut rușinat. Îmi aminteam vag de vremurile când îi scriam bilețele și îi aduceam flori fără motiv. Acum îi aduceam doar medicamente și facturi.

Irina refuza să vorbească cu mine. Se închidea în camera ei și plângea în pernă. Vlad, băiatul nostru de opt ani, întreba mereu când vine mama acasă și dacă o să mai facem vreodată clătite împreună.

Într-o seară, am găsit curajul să vorbesc cu mama mea, bunica copiilor:

— Mamă, unde am greșit? Cum am ajuns aici?

Ea m-a privit blând:

— Ai uitat să fii prezent. Să asculți. Să vezi dincolo de aparențe. Femeile nu cer ajutor direct… Dar dacă ai fi privit-o în ochi mai des, ai fi văzut cât de obosită era.

M-au durut cuvintele ei, dar aveau dreptate.

Când Ana s-a întors acasă, am încercat să schimb ceva. Am început să gătesc împreună cu copiii, să facem curățenie fără să așteptăm instrucțiuni. Am ieșit la plimbare toți patru, fără telefoane sau griji despre serviciu.

Dar rănile nu se vindecau ușor. Ana era distantă uneori; Irina încă mă privea cu reproș; Vlad era mai tăcut ca înainte.

Într-o noapte târzie, Ana mi-a spus:

— Nu vreau să trăiesc cu frica că într-o zi nu o să mai pot duce totul singură. Vreau să fim o familie adevărată, nu doar niște oameni care împart aceeași casă.

Atunci am plâns pentru prima dată după mulți ani. Am plâns pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce speram să recuperez.

Acum, după luni de zile, încă lupt să repar ce am stricat. Încerc să fiu prezent, să ascult, să spun „Te iubesc” fără motiv. Dar uneori mă întreb: oare e prea târziu? Oare pot vindeca rănile pe care le-am provocat prin absența mea?

Voi ce credeți? Poate o familie să-și regăsească drumul după ce a fost atât de aproape să se piardă?