Invitatul Neinvitat la Masă: O Noapte Care Mi-a Schimbat Familia

— Nu pot să cred că l-ai adus pe Radu aici, Mihai! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund furia sub masca unei gazde politicoase. Mirosea a sarmale și pâine proaspătă, iar masa era aranjată cu grijă de mama, care se străduia să păstreze aparențele. Dar totul părea să se destrame în jurul meu.

Mihai s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, reci ca o dimineață de iarnă. — E prietenul meu, Ana. Nu văd care e problema. Suntem toți adulți aici, nu?

Radu zâmbea larg, cu aerul acela superior care mă făcea să mă simt mică și neînsemnată. Îl cunoșteam de la liceu, când obișnuia să-l tragă pe Mihai în tot felul de necazuri. De atunci nu-l mai văzusem, dar amintirile nu se șterg ușor.

Mama încerca să schimbe subiectul, punând farfurii pe masă și întrebându-ne dacă vrem murături sau salată de vinete. Tata tăcea, cum făcea mereu când simțea că urmează o furtună. Eu însă nu puteam să las lucrurile așa.

— Problema e că nu am uitat ce s-a întâmplat atunci, Mihai. Și nici tu n-ar trebui să uiți.

Radu a râs scurt și a dat din mână a lehamite. — Hai, Ana, nu mai fi copilă! Au trecut zece ani. Chiar nu poți să treci peste?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Zece ani de tăcere, de priviri aruncate pe furiș, de întrebări nerostite. Zece ani în care Mihai s-a schimbat, s-a îndepărtat de familie și a început să dispară nopți întregi fără explicații. Totul a început cu Radu și cu acea noapte când Mihai a venit acasă bătut și plin de sânge, iar tata a urlat la el până când vecinii au bătut în țevi.

— Nu e vorba doar despre trecut, am spus încet, privind în farfuria mea neatinsă. E vorba despre cine suntem acum. Despre ce alegem să acceptăm la masa noastră.

Mihai a trântit furculița pe masă. — Mereu tu cu principiile tale! Poate că ar trebui să te uiți și la tine înainte să judeci pe alții.

Mama s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie, ștergându-și ochii cu colțul șorțului. Tata s-a ridicat și el, dar nu a spus nimic. Radu părea amuzat de tot spectacolul.

— Uite ce ai făcut! i-am spus lui Mihai printre dinți. Ai reușit să ne destrami din nou familia pentru un prieten care nu ți-a adus decât necazuri.

— Poate că familia asta era deja destrămată, Ana! Poate că tu ești cea care nu vrea să vadă adevărul!

Am simțit cum îmi dau lacrimile. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi recapăt respirația. Afară mirosea a ploaie și a tei înflorit. Am auzit ușa deschizându-se încet în spatele meu.

Era mama.

— Ana, draga mea… Nu poți controla totul. Nici măcar pe fratele tău. Poate că trebuie doar să-l lași să greșească singur.

— Dar dacă greșelile lui ne rănesc pe toți? am întrebat-o cu voce stinsă.

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Familia nu e perfectă. Dar e tot ce avem.

Când m-am întors în sufragerie, Mihai și Radu râdeau la o glumă veche, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tata stătea într-un colț, privind absent la televizor. Am simțit un gol imens în suflet.

Seara s-a terminat fără alte cuvinte grele, dar liniștea era apăsătoare. După ce am ajuns acasă, m-am uitat minute în șir la telefon, așteptând un mesaj de la Mihai care nu a venit niciodată.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am întrebat dacă am făcut bine că am spus ce aveam pe suflet sau dacă ar fi trebuit să tac pentru liniștea tuturor. Poate că uneori adevărul doare mai mult decât minciuna.

Oare chiar merită să spui adevărul cu orice preț? Sau uneori e mai bine să păstrezi liniștea pentru cei pe care îi iubești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?