Invizibila din Casa Noastră: O Zi de Naștere Frântă

— Irina, iar nu ai pus sarmalele la cuptor? Ce-or să zică ai mei când vin?

Vocea lui Radu răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă uit la ceas: 10:15 dimineața. Încă nu am apucat să beau cafeaua, dar deja simt cum mi se strânge stomacul. Azi e ziua lui de naștere și, ca în fiecare an, casa noastră devine câmp de bătălie între așteptările familiei lui și nevoile mele. De data asta, însă, am decis să nu mai fiu invizibilă.

— Radu, anul ăsta vreau să facem altfel. Nu mai vreau să gătesc pentru douăzeci de oameni care nici măcar nu mă întreabă dacă sunt bine. Vreau să fim doar noi și copiii, să ieșim undeva, să ne bucurăm de ziua ta.

Radu oftează, trântind ușa frigiderului. — Nu poți să faci asta! Mama se supără, tata iar o să zică că nu știi să fii gospodină… Știi cum sunt ei.

Știu prea bine. De opt ani, de când m-am măritat cu Radu, fiecare aniversare a lui a însemnat aceeași poveste: eu în bucătărie, transpirată și nervoasă, încercând să împac pe toată lumea, în timp ce soacra mea, Elena, inspectează fiecare detaliu cu ochi critici. Niciodată nu e destul de curat, destul de gustos, destul de… nimic.

Anul trecut am plâns în baie după ce m-a întrebat dacă nu mi-e rușine să pun salată de boeuf fără mazăre. Anul acesta am jurat că nu mai fac asta.

— Irina, te rog… Nu vreau scandal. E ziua mea!

— Tocmai pentru că e ziua ta! Nu vrei să fim fericiți? Să nu mai stăm cu ochii pe ceas și cu grijă că se varsă vinul pe fața de masă?

Radu tace. Îl văd cum se uită la mine ca la un străin. Mă doare privirea lui. Îmi vine să cedez, dar ceva din mine refuză să mai fie călcat în picioare.

La prânz sună telefonul. E Elena.

— Irina, la ce oră să venim? Să aduc eu tortul sau faci tu?

Înghit în sec.

— Elena, anul acesta am vrea să fie doar noi patru. Să ieșim undeva cu copiii…

Tăcere. Apoi vocea ei devine rece ca gheața:

— Adică nu suntem bineveniți? După atâția ani în care v-am ajutat?

— Nu e vorba de asta… doar că simt nevoia să fim mai retrași anul acesta.

— Să știi că Radu nu era așa înainte să te ia pe tine! Ai schimbat băiatul meu!

Închid telefonul tremurând. Copiii mă privesc speriați din prag.

— Mami, de ce plângi?

Îi iau în brațe și încerc să le zâmbesc. — Nu plâng, iubire. Doar… mi-a intrat ceva în ochi.

După-amiază, Radu vine acasă cu privirea întunecată.

— Ai făcut-o lată! Mama plânge, tata e furios. Zic că i-ai umilit.

Încerc să-i explic cât de greu mi-a fost mereu, cât m-am simțit ca o străină în propria casă la fiecare petrecere. Dar el nu mă ascultă.

— Nu poți să faci totul după cum vrei tu! Și eu am familie!

— Și eu sunt familia ta! Eu și copiii! Când ai de gând să ne alegi pe noi?

Se lasă o liniște apăsătoare. Îmi dau seama că nu va fi niciodată de partea mea cu adevărat. Pentru el, părinții lui sunt sfinți, iar eu sunt doar femeia care trebuie să le facă pe plac.

Seara vine fără urări și fără tort. Copiii adorm devreme, simțind tensiunea din aer. Eu stau pe canapea și mă uit la poza noastră de la nuntă. Zâmbetul meu de atunci pare al altei femei.

A doua zi primesc un mesaj de la cumnata mea, Simona: „Ai reușit să strici tot! Bravo!”

Nu răspund. Mă simt vinovată și eliberată în același timp. Pentru prima dată am spus ce simt și am pus o limită. Dar prețul pare prea mare.

Radu nu-mi vorbește două zile. Copiii întreabă când vine bunica. Eu le spun că e ocupată.

În weekend mergem în parc. Încercăm să fim o familie normală, dar ceva s-a rupt între noi. Radu e absent, copiii sunt neliniștiți, eu mă simt vinovată că am vrut ceva pentru mine.

Seara, când toți dorm, mă uit pe fereastră la luminile orașului și mă întreb: oare chiar meritam tot ce mi s-a spus? E greșit să vrei puțină liniște și bucurie doar pentru tine? Sau trebuie mereu să te sacrifici pentru tradiții care nu-ți mai aparțin?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu mai pot fi invizibilă în propria viață.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți voi linia între familie și voi înșivă?