Izgonită de acasă din cauza sarcinii: După zece ani, părinții mei au venit să-mi ceară ajutor

— Nu, mamă, nu vreau să plec! Am nevoie de voi! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce tata îmi arunca hainele într-o valiză veche, fără să mă privească în ochi. Mama stătea în prag, cu mâinile strânse la piept, tremurând între furie și neputință. — Nu putem să acceptăm așa ceva, Ilinca! Ai dezamăgit toată familia! Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună vecinii?

Aveam doar 18 ani și două liniuțe roz pe testul de sarcină mi-au schimbat viața pentru totdeauna. Petru, iubitul meu din liceu, era la fel de speriat ca mine, dar a încercat să pară puternic. — O să ne descurcăm, Ilinca, mi-a spus el într-o seară, când stăteam pe banca din fața blocului. Nu știam nici măcar unde vom dormi în noaptea aceea.

Am dormit câteva nopți la o prietenă, apoi am găsit o garsonieră mizeră în Rahova. Mirosul de mucegai și pereții scorojiți nu m-au deranjat prea tare — eram împreună și aveam speranță. Petru s-a angajat ca ajutor de bucătar la un restaurant din cartier, iar eu am lucrat la un magazin non-stop până aproape de luna a opta. Fiecare zi era o luptă: cu banii, cu oboseala, cu frica de viitor.

Când s-a născut Mara, am simțit pentru prima dată că viața are sens. Era micuță și plângea mult, dar zâmbetul ei mă făcea să uit de toate greutățile. Petru venea acasă târziu, obosit și plin de mirosuri de mâncare arsă. Uneori ne certam din nimicuri — pentru că nu aveam destui bani de lapte praf sau pentru că eram prea obosiți să mai vorbim unul cu altul.

Într-o zi, la câteva luni după ce am născut-o pe Mara, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești mulțumită acum. Să nu te mai gândești să vii acasă.” Am plâns ore întregi. M-am simțit abandonată, trădată de cei care ar fi trebuit să mă iubească necondiționat.

Anii au trecut greu. Am reușit să termin liceul la seral și apoi am făcut o școală postliceală de asistent medical. Petru a avansat la restaurant și a devenit bucătar-șef. Ne-am mutat într-un apartament mai bun și Mara a crescut frumos — isteață, veselă și mereu curioasă.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat niciodată complet. În fiecare an de Crăciun sau Paște, mă uitam la telefon și speram să primesc un semn de la ai mei. Nimic. Doar tăcere.

Acum zece ani după ce am fost izgonită din casa copilăriei mele, într-o după-amiază ploioasă de toamnă, am auzit soneria apartamentului. Mara era la școală, Petru la muncă. Am deschis ușa și i-am văzut: mama și tata, îmbătrâniți, cu fețele brăzdate de griji și ochii roșii de plâns.

— Ilinca… putem intra? vocea mamei era abia o șoaptă.

Am rămas blocată în ușă câteva secunde. Inima îmi bătea nebunește. — Ce vreți? am întrebat rece.

— Avem nevoie de ajutorul tău… Tata a rămas fără serviciu și suntem în pericol să pierdem casa. Nu avem pe nimeni altcineva…

M-am uitat la ei și am simțit cum se prăbușește tot ce construisem ca zid între mine și trecut. O parte din mine voia să-i alunge, să le spună că merită tot ce li se întâmplă. Alta voia să-i ia în brațe și să uite tot răul.

— De ce acum? De ce după atâția ani? De ce când aveam cel mai mult nevoie de voi nu ați fost acolo? am izbucnit.

Mama a început să plângă: — Am fost proști… Ne-a fost rușine… Ne-am temut de gura lumii mai mult decât ne-a păsat de tine. Nopțile nu dormeam gândindu-ne la tine și la copilul tău…

Tata a oftat: — Am greșit mult, Ilinca. Dar suntem bătrâni și nu mai avem pe nimeni. Te rugăm…

Am simțit cum Mara mă trage ușor de mânecă — venise acasă fără să o aud. — Cine sunt oamenii aceștia? m-a întrebat cu ochii mari.

— Sunt bunicii tăi, i-am spus încet.

Petru a venit acasă puțin mai târziu și i-am povestit totul. — E decizia ta, Ilinca. Orice ai alege, eu sunt lângă tine.

Nopți întregi nu am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am plâns după mama sau tata, la toate zilele în care m-am simțit singură pe lume. Dar m-am gândit și la Mara — ce fel de exemplu îi dau dacă nu pot ierta?

Până la urmă i-am primit în casă pentru o vreme. Le-am găsit un apartament mic aproape de noi și i-am ajutat să se pună pe picioare. Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte — încă există răni adânci care dor când le atingem.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să-i las să sufere consecințele propriilor alegeri. Dar apoi o văd pe Mara râzând cu bunica ei sau pe tata ajutând-o la teme și simt că poate iertarea e singura cale spre liniște.

Oare cât de mult putem ierta? Și cât ne costă asta pe fiecare dintre noi?