Izgonită din familie la 18 ani: Povestea mea despre iertare și răzbunare

— Nu vei crește un bastard sub acoperișul meu! — vocea mamei a răsunat ca o sentință, iar privirea ei, altădată caldă, era acum tăioasă ca o lamă. Aveam 18 ani și tremuram pe holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Titan, cu mâinile strânse pe burtica abia vizibilă. Tata stătea cu brațele încrucișate, privind pe fereastră, incapabil să mă privească în ochi. Fratele meu, Radu, se ascunsese în camera lui, iar bunica, care mă crescuse de mică, plângea încet pe marginea patului.

— Mamă, te rog… — am încercat să spun, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Nu! Ai făcut rușinea familiei. Să te descurci singură! — a continuat mama, trântind ușa după mine.

Așa a început exilul meu. Cu un rucsac și câteva haine, am coborât scările blocului, simțind cum lumea mea se prăbușește. Prietenul meu, Paul, tatăl copilului, dispăruse de câteva luni. Nu aveam pe nimeni. Am dormit două nopți pe la o colegă de liceu, apoi am găsit o cameră într-un cămin pentru mame minore. Acolo am cunoscut-o pe Mirela, o fată cu ochii mari și triști, care mi-a spus: „O să fie greu, dar nu imposibil.”

Primele luni au fost un coșmar. Îmi era foame mereu. Mergeam la cursuri ziua și spălam vasele într-un restaurant noaptea. Când s-a născut Ana-Maria, fetița mea, am simțit pentru prima dată că viața are sens. Am plâns ținând-o la piept, promițându-i că nu va simți niciodată ce înseamnă să fii respinsă.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul la seral și am intrat la o postliceală sanitară. Mirela a rămas singura mea prietenă. Într-o zi, când Ana-Maria avea trei ani, am primit un telefon de la Radu. Vocea lui era stinsă:

— Sorina… mama e bolnavă. Nu vrei să vii acasă?

Am închis telefonul fără să răspund. Nu eram pregătită să-i văd. În fiecare an de Crăciun, mă uitam la pozele vechi cu familia și mă întrebam dacă le lipsesc. Dar nu m-au căutat niciodată. Nici măcar când bunica a murit.

Viața a început să se schimbe când am fost angajată ca asistentă medicală la o clinică privată. Am muncit din greu și am reușit să-mi iau un apartament mic în Berceni. Ana-Maria mergea la școală și era mândră de mine. Într-o zi, când avea opt ani, m-a întrebat:

— Mami, de ce nu avem bunici ca ceilalți copii?

Am simțit un nod în gât. I-am spus doar că uneori oamenii fac greșeli și că familia nu înseamnă doar sânge.

Zece ani au trecut de când am fost dată afară. Într-o seară ploioasă de noiembrie, cineva a bătut la ușă. Am deschis și am rămas fără cuvinte: mama, tata și Radu stăteau în prag, uzi și obosiți. Mama avea părul alb și ochii roșii de plâns.

— Sorina… — a început tata — avem nevoie de ajutorul tău. Am pierdut apartamentul, suntem datori la bancă. Mama e bolnavă și nu avem unde să mergem.

Am simțit cum furia și mila se luptă în mine. Ana-Maria a apărut în hol, privind curioasă la străinii din fața ușii.

— Cine sunt oamenii ăștia, mami?

Mama a îngenuncheat în fața mea și a început să plângă:

— Iartă-mă, Sorina… Am fost o proastă. Am crezut că fac ce e mai bine pentru tine, dar te-am pierdut. Te rog, lasă-ne să stăm aici măcar o vreme.

Am privit-o pe Ana-Maria și mi-am amintit de promisiunea făcută în noaptea când s-a născut. Să nu resping niciodată pe cineva care are nevoie de mine. Dar rănile erau încă acolo. Tata nu spunea nimic, doar privea în podea. Radu încerca să zâmbească, dar ochii lui trădau rușinea.

— Nu știu dacă pot să vă iert — am spus încet. — Dar Ana-Maria are dreptul să-și cunoască bunicii.

Au locuit la mine câteva luni. Mama s-a apropiat de nepoată și încerca să repare ce se mai putea repara. Dar între noi plutea mereu tăcerea aceea grea, plină de lucruri nespuse. Într-o seară, după ce Ana-Maria a adormit, mama mi-a spus:

— Sorina, nu pot să-ți cer iertare destul. Am fost orbită de rușine și frică. Dar tu ai fost mai puternică decât noi toți.

Am plâns împreună atunci pentru prima dată după zece ani. Dar nu știu dacă am iertat cu adevărat. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum mă uit la Ana-Maria și la părinții mei și mă întreb: oare e posibil să ierți cu adevărat? Sau doar înveți să trăiești cu durerea? Ce ați face voi în locul meu?