Izgonită din familie pentru că am rămas însărcinată: După zece ani, părinții mei au venit să-mi ceară ajutor

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai făcut de rușine toată familia! Vocea tatălui meu răsuna în holul îngust, cu ecou, ca un tunet care-mi sfâșia inima. Mama stătea în spatele lui, cu ochii roșii, dar nu a spus nimic. Aveam 18 ani, burta abia se vedea, iar sufletul îmi era făcut țăndări. Într-o sacoșă veche am îndesat câteva haine, carnetul de note și poza cu bunica, singura care mă înțelesese vreodată. Am ieșit pe ușă, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, și am simțit că lumea mea s-a prăbușit.

Radu m-a așteptat la colțul străzii. Nu avea nici el mai multă experiență de viață decât mine, dar mă ținea de mână cu o hotărâre care mă făcea să cred că, poate, nu suntem chiar pierduți. Am stat la el, într-o garsonieră minusculă, cu pereți umezi și miros de mucegai. Mama lui, tanti Viorica, ne-a ajutat cum a putut, dar și ea avea pensia mică și multe griji pe cap. În fiecare seară, când Radu venea de la muncă, mă întreba dacă am mâncat, dacă bebe mișcă, dacă am plâns iar. Încercam să nu-l împovărez, dar uneori mă trezeam noaptea și plângeam în pernă, gândindu-mă la părinții mei, la casa copilăriei, la tot ce pierdusem.

Când s-a născut Maria, am simțit pentru prima dată că viața are un sens. Era mică, fragilă, dar avea ochii mei și zâmbetul lui Radu. Primele luni au fost un haos: colici, nopți nedormite, bani puțini, certuri mărunte. Radu lucra la o firmă de construcții, eu făceam curățenie pe la vecini, orice ca să mai aduc un leu în casă. Nu aveam timp să mă gândesc la viitor, trăiam de pe o zi pe alta. Uneori, când mergeam cu Maria în parc, vedeam mame cu bunici grijulii lângă ele și mă durea sufletul. Mă întrebam dacă părinții mei se gândesc vreodată la mine, dacă le e dor de nepoata lor.

Anii au trecut greu, dar am crescut împreună. Maria a mers la grădiniță, apoi la școală. Radu a reușit să-și găsească un loc de muncă mai bun, iar eu am terminat liceul la seral. Am tras amândoi din greu, dar am reușit să ne mutăm într-un apartament cu două camere, la marginea orașului. Nu era mult, dar era al nostru. În fiecare seară, când o vedeam pe Maria făcându-și temele la masa din bucătărie, simțeam că am făcut ceva bun în viață.

Cu părinții mei nu am mai vorbit. Uneori, de sărbători, mă uitam la telefon și mă gândeam să-i sun. Dar mândria și durerea erau prea mari. Mă întrebam dacă ei știu cât de greu mi-a fost, dacă regretă vreodată ce mi-au făcut. Radu îmi spunea mereu: „Poate într-o zi o să înțeleagă și ei. Dar tu să nu te schimbi pentru ei.”

Într-o după-amiază de toamnă, când Maria avea deja zece ani, am auzit soneria. Am deschis ușa și am rămas împietrită: în fața mea stăteau părinții mei. Tata era îmbătrânit, cu părul alb și spatele cocoșat. Mama avea ochii triști și obrajii supți. Nu știau cum să înceapă. Tata s-a uitat în jos, iar mama a șoptit:

— Irina, putem să intrăm?

Am făcut un pas înapoi, fără să spun nimic. Inima îmi bătea nebunește. S-au așezat pe canapea, stingheri, ca niște străini. Maria s-a uitat curioasă la ei, fără să știe cine sunt. Tata a început să vorbească, cu vocea tremurândă:

— Am venit să-ți cerem ajutorul. Am pierdut casa, suntem datori peste cap. N-avem unde să ne ducem…

Am simțit cum mă cuprinde o furie surdă. Ani de zile am visat la momentul în care să le spun cât de mult m-au rănit. Să-i întreb cum au putut să-și alunge copilul din casă pentru o greșeală pe care nici măcar nu am făcut-o singură. Dar când i-am văzut atât de neputincioși, m-am blocat. Mama plângea în hohote, iar tata își frângea mâinile.

— Irina, știu că am greșit… Am fost proști și orgolioși. Ne pare rău, dar nu mai putem da timpul înapoi…

Maria s-a apropiat de mine și m-a luat de mână. Am simțit că trebuie să iau o decizie care îmi va schimba din nou viața. Să-i primesc? Să-i iert? Sau să-i las să simtă pe pielea lor ce înseamnă să fii alungat?

Radu a venit acasă și i-a găsit pe toți în sufragerie. S-a uitat la mine și a înțeles totul dintr-o privire. Seara, după ce părinții mei au plecat, am stat amândoi la masă, în tăcere. Mă uitam la Maria, care desena o inimă pe o foaie de hârtie.

— Ce o să faci? m-a întrebat Radu, încet.

— Nu știu… O parte din mine vrea să-i ajute, alta vrea să-i lase să sufere cum am suferit eu. Dar dacă nu-i ajut, nu devin eu ca ei?

Noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am avut nevoie de ei și nu au fost acolo. La cât de mult m-a durut să cresc fără sprijinul lor. Dar și la cât de greu trebuie să le fie acum, să ceară ajutor de la propriul copil pe care l-au alungat.

A doua zi, i-am sunat. Le-am spus că pot veni să stea la noi o vreme, până își găsesc ceva. Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că iertarea nu înseamnă să uiți, ci să alegi să nu răspunzi cu aceeași monedă.

Mă uit la Maria și mă întreb: Oare eu aș fi capabilă să-mi alung vreodată copilul? Sau, poate, iertarea e singura cale prin care putem rupe lanțul durerii din familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?