Izgonul din familie pentru că am rămas însărcinată: Zece ani mai târziu, mă caută pentru ajutor

— Ivana, ieși afară! Acum! vocea mamei a spart liniștea serii, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram în camera mea, cu mâinile tremurânde pe telefon, încercând să găsesc curajul să le spun adevărul. Dar nu mai era nevoie. Tata stătea în prag, cu fața roșie de furie, iar mama plângea în hohote.

— Cum ai putut să ne faci una ca asta? a urlat el, aruncând cu privirea spre burta mea abia vizibil rotunjită. — Ai distrus tot ce am construit pentru tine!

Aveam doar optsprezece ani și lumea mea se prăbușea. Nu am avut timp să explic, să cer ajutor sau să sper la înțelegere. În acea noapte, cu o geantă aruncată în grabă și lacrimi care nu se mai opreau, am ieșit pe ușa casei în care crescusem. Am simțit frigul străzii ca pe o palmă peste față. Niciun prieten nu a răspuns la telefon. Singura care mi-a deschis ușa a fost vecina noastră, tanti Lenuța, care m-a lăsat să dorm pe canapeaua ei câteva nopți.

Așa a început exilul meu. Am renunțat la liceu, la visele mele de a deveni medic veterinar, la tot ce știam despre siguranță și familie. Am lucrat ca vânzătoare într-un magazin alimentar, apoi ca menajeră la o familie din oraș. Nimeni nu voia să angajeze o fată însărcinată fără diplomă. Când s-a născut Ilinca, fetița mea, am simțit pentru prima dată după mult timp că viața are un sens. Dar greutățile abia începeau.

— Mamă, de ce nu avem și noi bunici? mă întreba Ilinca în fiecare an de Crăciun, privind la copiii din parc care primeau cadouri și îmbrățișări de la bătrânii lor.

Ce puteam să-i spun? Că bunicii ei m-au alungat pentru că am ales să o păstrez? Că nu au vrut să știe de existența ei? Am inventat povești despre distanță și boală, dar adevărul mă ardea pe dinăuntru.

Anii au trecut greu. Am făcut cursuri serale, am luat bacalaureatul târziu și am reușit să mă angajez ca asistentă veterinară la un cabinet mic din oraș. Ilinca a crescut frumos, deșteaptă și sensibilă, dar mereu cu o umbră de tristețe în ochi când venea vorba de familie.

Într-o zi de toamnă, când Ilinca avea deja nouă ani, am primit un telefon neașteptat. Era fratele meu mai mic, Radu.

— Ivana… trebuie să vii acasă. Tata e bolnav rău. Mama nu se descurcă singură. Au nevoie de tine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Zece ani fără niciun semn de la ei și acum mă sunau pentru ajutor? M-am dus acasă cu inima grea, Ilinca ținându-mă strâns de mână.

Casa copilăriei mele părea mai mică și mai tristă decât o țineam minte. Mama avea părul alb și ochii adânciți în cearcăne. Tata era întins pe pat, slab și palid.

— Ivana… îmi pare rău… a șoptit el cu greu. — Am greșit… Nu știam cum să reacționez atunci…

Mama plângea în tăcere lângă el.

— Avem nevoie de tine, fata mea… Nu mai avem pe nimeni…

M-am uitat la Ilinca și am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată furia, toată durerea anilor trecuți s-au amestecat cu mila și dorința de a nu repeta greșelile părinților mei.

— Nu pot uita ce mi-ați făcut… dar nici nu pot să vă las așa. O să vă ajut cât pot. Dar Ilinca e pe primul loc pentru mine acum.

Au urmat luni grele. I-am îngrijit pe tata până la sfârșitul lui, i-am ajutat pe mama și pe Radu să se descurce cu datoriile și cu casa care se dărâma peste ei. Ilinca s-a apropiat încet de bunica ei, dar mereu cu o reținere pe care doar eu o înțelegeam.

Într-o seară, mama mi-a spus:

— Îmi pare rău că nu am fost lângă tine când ai avut cea mai mare nevoie… Am fost slabă și m-am lăsat condusă de frică și rușine față de lume…

Am plâns împreună mult timp în acea noapte. Dar rana nu s-a vindecat complet niciodată.

Acum, după tot ce s-a întâmplat, mă întreb: oare putem ierta cu adevărat trădarea celor care ar fi trebuit să ne fie sprijin? Sau rănile din familie rămân mereu deschise, oricât ne-am strădui să le acoperim?

Ce ați fi făcut voi în locul meu?