Joi, când am aflat că părinții au decis să lase apartamentul bunicii doar surorii mele

— Nu pot să cred că faceți asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din sufrageria părinților. Sora mea, Irina, se uita în jos, evitându-mi privirea. Mama își frământa mâinile, iar tata încerca să pară calm, dar îi vedeam maxilarul încordat.

Totul a început cu un telefon scurt de la mama: „Veniți joi seara, trebuie să discutăm ceva important.” Știam că e vorba de apartamentul bunicii din Titan, cel în care am crescut amândouă, unde mirosul de cozonac și sunetul radioului vechi încă îmi răsună în minte. Bunica murise acum șase luni și, de atunci, subiectul moștenirii plutea ca un nor greu peste familia noastră.

Înainte de întâlnire, am vorbit cu Irina la telefon. „O să fie ok,” mi-a spus ea. „O să împărțim totul corect.” Am crezut-o. Mereu am avut o relație apropiată, chiar dacă ea era mereu fata preferată a mamei, cea care aducea diplome acasă și nu ridica niciodată tonul.

Când am ajuns joi seara, atmosfera era încărcată. Tata a început direct:
— Am discutat mult cu mama ta și credem că cel mai bine ar fi ca apartamentul bunicii să rămână Irinei.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la Irina, care părea că vrea să dispară în scaun.
— Cum adică? De ce? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Mama a oftat:
— Tu ai deja apartamentul tău cu Radu. Irina încă stă cu noi și are nevoie de un început. E mai greu pentru ea…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Da, aveam un apartament mic luat prin credit cu soțul meu, dar nu era vorba doar de bani sau de spațiu. Era vorba de dreptate. De amintiri. De faptul că bunica mereu spunea: „Să vă iubiți și să vă ajutați una pe alta.”

— Nu e corect! Bunica a vrut să fim împreună, nu să ne certați pentru niște pereți! am strigat.

Tata a ridicat vocea:
— Ajunge! Nu vrem scandaluri. Asta e decizia noastră.

Irina a început să plângă încet. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De afară se auzea zgomotul tramvaielor și râsetele copiilor din parc. M-am gândit la toate serile când bunica mă lua de mână și-mi spunea povești despre război și foamete, despre cum familia e tot ce contează.

Când m-am întors în sufragerie, Irina s-a apropiat de mine:
— Îmi pare rău… N-am știut că o să fie așa. Dacă vrei, putem vorbi cu ei din nou.

Am dat din cap:
— Nu mai are rost. Au decis deja.

În zilele care au urmat, nu am mai vorbit cu părinții. Radu m-a întrebat de zeci de ori ce s-a întâmplat, dar nu puteam să-i explic durerea aia surdă din piept. Mă simțeam trădată nu doar ca fiică, ci ca om. Parcă toată copilăria mea fusese ștearsă cu buretele pentru că „Irina are nevoie mai mult”.

La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte într-o pauză:
— Ce ai pățit? Pari alt om.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea a dat din cap:
— Știi câte familii se ceartă pe moșteniri? Dar doare al naibii când e vorba de ai tăi…

Într-o seară, Irina m-a sunat:
— Te rog, hai să ne vedem. Nu vreau să ne certăm pentru asta.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Irina avea ochii roșii:
— Dacă vrei, vindem apartamentul și împărțim banii. Sau… măcar lasă-mă să te ajut cu ceva.

Am simțit un nod în gât:
— Nu vreau banii tăi. Vreau doar să știu că nu sunt mai puțin importantă pentru ei.

Irina a oftat:
— Nici eu nu mă simt mai importantă. Doar… mai vinovată.

Am stat mult timp în tăcere. Apoi am realizat că nu apartamentul era problema principală, ci rana pe care decizia părinților o lăsase între noi două. O rană care nu se vindeca ușor.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou cu mama. A venit la mine acasă cu o pungă de covrigi calzi și ochii plini de lacrimi:
— N-am vrut să te rănim… Dar uneori facem alegeri greșite crezând că facem bine.

Nu știu dacă o voi ierta vreodată complet. Dar știu că povestea asta nu e doar a mea — e a oricui s-a simțit dat la o parte în propria familie.

Mă întreb uneori: oare chiar contează cine primește apartamentul sau contează cum rămânem după ce se termină totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?