Jurnalul mamei mele: Adevărul care mi-a sfâșiat viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în bucătăria noastră mică din Bacău, cu mâinile strânse pe marginea mesei vechi, zgâriate de atâtea generații. Mama, cu spatele la mine, spăla vasele fără să-mi răspundă. Picăturile de apă loveau chiuveta ca niște bătăi de ceas, iar tăcerea dintre noi era mai grea decât orice ceartă.

— Dacă nu-ți convine, du-te la tine în cameră, a zis ea, fără să se întoarcă. Vocea ei era rece, tăioasă, ca un cuțit care taie fără milă.

Am ieșit trântind ușa, cu lacrimile șiroind pe obraji. Nu era prima dată când simțeam că nu aparțin aici. De când mă știu, mama a fost distantă cu mine. Cu fratele meu, Radu, era altfel: îl mângâia pe cap, îi aducea prăjituri calde după școală, îi ștergea lacrimile când cădea cu bicicleta. Pe mine mă corecta mereu, mă certa pentru orice și rareori îmi spunea o vorbă bună.

Tata murise când aveam zece ani. Îmi amintesc doar mirosul lui de tutun și râsul zgomotos care umplea casa. După ce a plecat, mama s-a închis și mai tare în ea însăși. Eu am rămas singură cu întrebările mele: De ce nu mă iubește? Ce am făcut greșit?

Anii au trecut și am încercat să-mi găsesc locul. Am intrat la facultate la Iași, la Litere, și m-am mutat la cămin. Acolo am cunoscut-o pe Ioana, colega mea de cameră, care m-a învățat să râd din nou. Dar de fiecare dată când veneam acasă, simțeam aceeași răceală din partea mamei. Radu era deja plecat la București, la Medicină, iar eu rămâneam singură cu ea și cu pereții reci ai casei.

Într-o zi de toamnă târzie, când vântul bătea crengile goale de la geam ca niște degete scheletice, am găsit jurnalul mamei. Era ascuns într-o cutie veche de pantofi, sub patul ei. Nu știu ce m-a împins să-l deschid — poate dorința disperată de a înțelege ceva din tăcerea ei.

Primele pagini erau pline de notițe despre gospodărie, rețete și cheltuieli. Dar apoi am dat peste o frază care mi-a înghețat sângele:

„Nu pot să o privesc pe Ana fără să-mi amintesc greșeala mea. Fiecare zi lângă ea e o pedeapsă pe care mi-o asum.”

Am citit mai departe cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan:

„Nu e copilul lui Mihai. Și nici al meu nu e pe deplin. Am acceptat-o pentru că nu aveam de ales. Dar nu pot să simt ceea ce ar trebui să simt o mamă. Poate sunt un monstru…”

Am lăsat jurnalul să cadă pe podea și am început să tremur. Nu eram copilul lor? Ce voia să spună? Am răsfoit paginile cu mâinile tremurânde până am găsit explicația: mama pierduse un copil înainte să mă nasc eu. Tata, disperat că nu vor mai putea avea copii, a adus acasă un bebeluș abandonat la maternitate — pe mine. Mama a acceptat doar pentru că nu voia să-l piardă și pe el.

Toată viața mea era o minciună. Nu eram fiica lor biologică. Nu eram „Ana” lor — eram doar un copil luat din milă, crescut din obligație.

Am stat zile întregi fără să-i spun nimic mamei. O priveam altfel: vedeam în ochii ei nu doar răceală, ci și o durere adâncă, o vinovăție care o măcina zi de zi. Într-o seară, când s-a așezat lângă mine la masă și a început să-și frământe mâinile, am întrebat-o direct:

— De ce nu m-ai iubit niciodată?

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— N-am știut cum… N-am știut cum să te iubesc fără să-mi amintesc ce-am pierdut.

— Dar eu? Eu ce vină am avut?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Niciuna… Dar uneori viața nu ne lasă să fim oamenii care vrem să fim.

Am plâns amândouă în seara aceea pentru prima dată împreună. Dar rana era prea adâncă pentru a fi vindecată doar cu lacrimi.

Am început să caut răspunsuri despre cine sunt cu adevărat. Am mers la maternitatea unde fusesem abandonată și am încercat să aflu ceva despre părinții mei biologici. Mi s-a spus că mama mea naturală era o fată tânără dintr-un sat vecin, forțată de familie să mă lase acolo din rușine.

M-am întâlnit cu ea într-o zi ploioasă de aprilie. Se numea Maria și avea ochii mei — aceeași nuanță de verde tulbure pe care nu o văzusem la nimeni din familia „mea”. Mi-a povestit printre suspine cum fusese alungată de acasă și cum ani întregi s-a rugat pentru mine.

Întoarsă acasă, am privit-o pe mama adoptivă altfel: nu doar ca pe femeia rece care m-a crescut, ci ca pe cineva care a purtat o povară prea grea pentru sufletul ei fragil.

Radu a aflat și el adevărul și a reacționat furios:

— Cum ai putut să ne minți atâția ani? Ana e sora mea! Mereu va fi!

Pentru prima dată în viață m-am simțit acceptată — nu pentru sângele meu, ci pentru ceea ce sunt.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu jurnalul mamei lângă mine. Încerc să iert — pe ea, pe tata, pe Maria și chiar pe mine însămi pentru toate întrebările fără răspuns.

Dar mă întreb: oare putem vreodată vindeca rănile lăsate de adevăruri ascunse? Sau suntem condamnați să trăim mereu cu ele în suflet?