L-am adus pe tata să locuiască cu mine. După o lună, l-am trimis înapoi. Acum toți cred că sunt fără inimă.

— Cum ai putut să faci asta? Nu ți-e rușine? E tatăl tău!
Vocea răgușită a mătușii Lenuța răsuna în telefon, iar eu stăteam pe marginea patului, cu ochii închiși, încercând să-mi țin respirația sub control. Îmi simțeam inima bătând în tâmple, iar mâinile îmi tremurau. În apartamentul meu mic din Drumul Taberei, liniștea era apăsătoare, spartă doar de ecoul reproșurilor care nu mai conteneau de o lună.

Totul a început când tata a căzut pe scări la țară și a ajuns la spital cu piciorul rupt. Mama murise de câțiva ani, iar sora mea, Camelia, era plecată în Italia. Eu eram singura care mai rămăsese aproape. Am luat decizia să-l aduc la mine, deși știam că nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Tata fusese mereu un om aspru, cu vorba tăioasă și pretenții mari. Dar era tatăl meu și nu puteam să-l las singur.

— Nu vreau să fiu o povară, Irina, mi-a spus el când l-am urcat în mașină. Dar tonul lui nu era deloc recunoscător, ci mai degrabă acuzator, ca și cum deja îi greșisem cu ceva.

Prima săptămână a trecut greu. Tata nu se putea deplasa fără ajutor, iar eu făceam naveta între serviciu și casă, încercând să-i aduc tot ce avea nevoie. Îi găteam mâncărurile preferate — ciorbă de burtă, tocăniță de cartofi — dar nimic nu era destul de bun.

— Ce-i asta? Nu știi să pui sare? La țară nu făceai așa prostii!

Încercam să zâmbesc și să nu răspund. Dar seara, când mă retrăgeam în camera mea, plângeam în pernă ca un copil. Mă simțeam vinovată pentru fiecare gest pe care nu-l făceam perfect.

Într-o zi, am venit acasă mai târziu din cauza unei ședințe la birou. Tata mă aștepta în hol, sprijinit în cârje.

— Unde ai fost? Dacă pățeam ceva? Nu-ți pasă deloc!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i explic că am serviciu, că nu pot fi tot timpul lângă el.

— Dacă era Camelia aici, nu mă lăsa singur! Ea știe ce-i familia!

M-a durut mai mult decât aș fi crezut. Camelia nu mai sunase de două săptămâni și nici nu trimisese vreun ban pentru tata. Dar el tot pe ea o ridica în slăvi.

Zilele au devenit tot mai grele. Tata refuza să accepte orice ajutor din partea mea — nu voia să vină asistenta socială, nu voia să meargă la recuperare. Se plângea la toți cunoscuții că îl țin ca pe un străin și că nu mă interesează decât cariera mea.

Într-o seară, am găsit-o pe vecina de la trei la noi în bucătărie. Tata îi povestea cât de greu îi e cu mine.

— Săracul de el! spunea ea când am intrat. Nu te gândești că poate are nevoie de mai multă atenție?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, tata a început din nou:

— Irina, tu n-ai fost niciodată bună la nimic! Nici măcar să ai grijă de un bătrân nu poți!

Atunci am cedat.

— Dacă sunt atât de rea, poate e mai bine să te întorci acasă! Poate acolo vei fi mai fericit!

S-a uitat la mine cu ochii lui mici și reci. N-a spus nimic. Dar două zile mai târziu, l-am urcat din nou în mașină și l-am dus la casa părintească din sat. Am aranjat cu vecina să-i ducă mâncare și am lăsat bani pentru medicamente.

De atunci, telefonul nu mai tace. Mătușa Lenuța mă ceartă zilnic. Unchiul Vasile m-a sunat să-mi spună că sunt o rușine pentru familie. Chiar și colega mea de birou m-a privit cu milă când i-am povestit.

— Cum ai putut? E tatăl tău! Nu contează cât e de greu!

Dar nimeni nu știe cât am încercat. Nimeni nu știe câte nopți am plâns sau cât m-am rugat să găsesc o soluție mai bună. Nimeni nu știe cât doare să fii mereu insuficient pentru omul care ar trebui să te iubească necondiționat.

Acum stau singură în apartament și mă întreb: oare chiar sunt fără inimă? Sau uneori trebuie să alegi între propria sănătate mintală și așteptările celor din jur? Voi ce ați fi făcut în locul meu?