La 70 de ani, singurătatea mă apasă: Povestea unei mame care caută din nou bucuria

— Mamă, nu cred că e o idee bună. Avem prea puțin spațiu și copiii sunt mereu agitați. Nu te-ai simți bine la noi, crede-mă.

Vocea fiicei mele, Irina, răsună în mintea mea ca un ecou dureros. Stau pe marginea patului, cu telefonul încă în mână, și privesc pereții goi ai apartamentului meu din Drumul Taberei. E o după-amiază rece de martie, iar lumina palidă a soarelui abia pătrunde prin perdelele vechi. Mă simt ca o umbră în propria viață.

Nu e prima dată când încerc să mă apropii de copiii mei. După ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum șapte ani, am rămas doar eu și amintirile. Am doi copii: Irina și Vlad. Irina locuiește cu familia ei într-un apartament cu trei camere la Titan, iar Vlad s-a mutat la Cluj după ce s-a căsătorit cu o fată de acolo. De fiecare dată când îi sun, simt că îi deranjez. Răspund scurt, mereu grăbiți, mereu cu altceva pe cap.

— Mamă, nu pot vorbi acum, sunt la serviciu. Te sun eu mai târziu, promite Vlad de fiecare dată. Dar acel „mai târziu” nu mai vine niciodată.

Mă ridic încet și mă uit la poza de pe raft: eu, Gheorghe și copiii la mare, în ’92. Zâmbim toți larg, cu părul ciufulit de vânt și nisip pe picioare. Atunci nu-mi imaginam că voi ajunge să-mi doresc doar o masă împreună sau un râs de-al Irinei în bucătărie.

Seara cobor la magazinul din colț să iau pâine. Pe drum, văd alte bătrâne stând pe bănci, povestind despre nepoți sau despre prețul cartofilor. Mă opresc lângă tanti Maria:

— Ce faci, Marioara? Nu te-am mai văzut de mult la piață.

— Ce să fac, dragă? Mă țin cu greu pe picioare. Noroc cu fata mea că vine zilnic să mă vadă. Tu ce mai faci?

Înghit în sec și zâmbesc forțat:

— Bine… Mă descurc și eu cum pot.

Nu pot să-i spun că nu m-a vizitat nimeni de Crăciun. Că am gătit sarmale pentru doi și le-am mâncat singură, cu televizorul pornit pe colinde.

Ajung acasă și mă așez la masa din bucătărie. Îmi torn un ceai și deschid televizorul doar ca să aud voci prin casă. Mă gândesc la anii când casa era plină: miros de ciorbă proaspătă, râsete de copii, certuri mărunte cu Gheorghe despre cine spală vasele. Acum totul e tăcere.

Într-o seară, adun curaj și îi scriu Irinei un mesaj lung:

„Irina, mi-e dor de tine și de copii. Mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună. Poate vin eu la voi câteva zile? Sau poate veniți voi la mine?”

Răspunsul vine abia a doua zi:

„Mamă, suntem foarte ocupați acum. Poate peste câteva săptămâni.”

Simt cum mi se strânge inima. Oare am greșit undeva? Oare am fost o mamă prea severă? Sau poate prea permisivă? De ce nu-și mai doresc copiii mei să fie aproape de mine?

Într-o duminică dimineață, aud bătăi în ușă. Mă ridic speriată — cine să fie? Deschid și o văd pe vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Marioara, nu vreți să veniți la biserică cu mine? E slujbă mare azi.

Ezit puțin, dar accept. Poate îmi va face bine să ies din casă. La biserică mă așez într-o strană lângă alte femei de vârsta mea. Cântăm împreună „Tatăl nostru”, iar pentru câteva clipe simt că nu mai sunt singură.

După slujbă mergem la o cafea la cofetăria din colț. Doamna Stanciu povestește despre nepoții ei care vin în vacanță la ea la țară.

— Știți ce cred eu? zice ea privind spre mine. Copiii noștri sunt prinși în lumea lor. Nu mai au timp nici pentru ei, darămite pentru noi…

Mă uit la ea și simt cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Dar noi pentru cine am trăit toată viața? Pentru ei! Și acum?

— Acum trebuie să trăim și pentru noi, Marioara. Să ne găsim bucuria în altceva.

Cuvintele ei îmi rămân în minte zile întregi. Încep să ies mai des din casă: merg la piață fără grabă, stau de vorbă cu vânzătoarea de la legume, mă înscriu la un cerc de croșetat la Căminul Cultural din cartier. Încet-încet, simt că viața mea capătă alt sens.

Într-o zi primesc un telefon neașteptat:

— Mamă? Sunt Vlad. Vin weekendul viitor la București cu familia. Putem sta la tine?

Inima îmi bate nebunește.

— Sigur că da! Vă aștept cu drag!

Când îi văd intrând pe ușă — Vlad cu soția lui și cei doi copii — simt că tot golul din suflet se umple pentru câteva zile. Gătesc tot ce știu ei că le place, povestim până târziu în noapte și râdem ca odinioară.

Când pleacă, rămân din nou singură, dar nu mai simt aceeași disperare ca înainte. Am descoperit că pot găsi bucurie chiar și fără prezența constantă a familiei.

Mă uit pe geam la blocurile gri și mă întreb: Oare câte mame ca mine trăiesc cu dorul copiilor lor? Oare putem învăța să ne găsim fericirea chiar dacă suntem singuri? Voi ce ați face în locul meu?