La 70 de ani, vreau să trăiesc pentru mine: Povestea unei femei care a uitat să fie ea însăși

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața surorii mele mai mici. Mă privea cu ochii ei mari, umezi, încercând să înțeleagă ce se întâmplase cu sora ei cea puternică, cea care mereu găsea o soluție pentru toți.

Aveam 70 de ani și mă simțeam mai singură ca niciodată. Casa era tăcută, copiii plecați de mult în străinătate, iar soțul meu, Vasile, nu mai era de ani buni decât o prezență absentă, pierdut în propriile lui gânduri și obiceiuri. Mă uitam la mâinile mele muncite, la ridurile adânci de pe față și mă întrebam: când am încetat să mai fiu eu însămi?

— Ce s-a întâmplat, Maria? m-a întrebat Ileana cu blândețe.

— M-am săturat să trăiesc doar pentru alții. Am 70 de ani și nu știu cine sunt. Toată viața am avut grijă de voi, de copii, de Vasile… Dar eu? Eu unde am fost?

Am început să plâng, un plâns adânc, din suflet, cum nu mai plânsesem de când eram copil. Ileana m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate că acum e timpul să te gândești și la tine.

Dar cum? Cum să faci asta când ai fost crescută să pui mereu pe ceilalți pe primul loc? Când ai fost învățată că sacrificiul e virtutea supremă a unei femei?

Îmi amintesc prima dată când am simțit că mă pierd. Aveam 22 de ani și tocmai îl născusem pe Mihai. Mama mea, o femeie aspră dar dreaptă, mi-a spus:

— Să nu uiți niciodată: copiii și bărbatul tău sunt tot ce contează. Tu ești ultima pe listă.

Și așa am făcut. Am muncit la CAP, am crescut doi copii, am avut grijă de soacră-mea bolnavă zece ani, am ținut casa curată și masa plină. Niciodată nu mi-am permis să obosesc sau să mă plâng. Când Mihai a plecat la București la facultate și apoi în Germania, am simțit un gol imens. Dar nu mi-am permis să-l umplu cu nimic pentru mine.

— Mamă, nu te supăra că nu vin de Paște anul ăsta… avem mult de lucru aici, mi-a spus la telefon anul trecut.

— Nu-i nimic, dragul meu. Să fii sănătos! i-am răspuns cu voce veselă, dar după ce am închis telefonul am izbucnit în lacrimi.

Irina, fata mea cea mică, e în Italia de 15 ani. Îmi trimite bani și pachete cu ciocolată scumpă și parfumuri pe care nu le folosesc niciodată. Dar nu vine acasă decât o dată la doi-trei ani.

Vasile? El s-a retras în lumea lui după pensionare. Stăm la aceeași masă dar nu mai vorbim despre nimic important. Uneori îl aud bombănind:

— Ce rost are să mai faci planuri la vârsta asta?

Dar eu simt că dacă nu fac ceva ACUM, o să mă sting încet, ca o lumânare uitată pe pervaz.

Într-o zi, m-am uitat în oglindă și aproape că nu m-am recunoscut. Cine era femeia aceea cu părul alb și ochii triști? Unde dispăruse fata care visa să devină profesoară de română? Care citea poezii la lumina lămpii și visa la excursii prin țară?

Am început să mă trezesc noaptea cu inima strânsă de frică. Frica de a muri fără să fi trăit cu adevărat. Frica de a fi doar o umbră în propria mea poveste.

Am încercat să vorbesc cu Vasile.

— Vasile, tu ești fericit?

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva absurd.

— Ce tot întrebi prostii? La vârsta noastră ne bucurăm că suntem sănătoși.

Dar eu nu eram sănătoasă. Nu la suflet. Simțeam că mă sufoc sub greutatea anilor trăiți pentru alții.

Într-o zi am ieșit din casă fără țintă. Am ajuns la bibliotecă. Doamna Rodica, bibliotecara, m-a recunoscut după atâția ani.

— Maria! Nu te-am mai văzut demult! Ce mai faci?

— Nu prea bine… am șoptit rușinată.

M-a privit cu blândețe și mi-a pus în brațe o carte de poezii de Ana Blandiana.

— Citește-o. Poate-ți amintești cine erai odată.

Am citit cartea aceea într-o noapte albă și am plâns la fiecare vers. Mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit cuvintele frumoase, visele simple.

A doua zi am început să scriu într-un caiet vechi. Am scris despre copilăria mea la țară, despre prima iubire, despre dorința de a vedea marea. Am scris despre fricile mele și despre cât de mult mi-aș dori să fac ceva doar pentru mine.

Când Irina m-a sunat din Italia și m-a întrebat ce fac, i-am spus:

— Scriu poezii.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… n-am știut că-ți place poezia.

— Nici eu n-am știut cât de mult mi-a lipsit.

A început să mă sune mai des după aceea. S-a mirat când i-am spus că vreau să merg singură la mare vara asta.

— La 70 de ani?!

— Da. Pentru prima dată în viață vreau să văd răsăritul pe plajă.

Vasile a râs când i-am spus planul meu.

— Ești nebună? Ce-o să zică lumea?

— Lumea n-a trăit viața mea! am răspuns cu o hotărâre care l-a lăsat fără replică.

Am început să merg la cenaclul literar din oraș. Am cunoscut oameni care aveau aceleași doruri ca mine. Am citit prima mea poezie în fața lor cu voce tremurândă:

„Mi-e dor de mine,
de fata care visa sub nuc,
de râsul ei curat,
de ochii plini de soare…”

Au aplaudat și pentru prima dată după mulți ani m-am simțit vie.

Nu spun că totul s-a schimbat peste noapte. Depresia încă mă apasă uneori ca o pătură grea. Dar acum știu că pot face ceva pentru mine. Că merit să fiu fericită măcar acum, la bătrânețe.

Mihai mi-a scris un mesaj:

„Mamă, sunt mândru de tine! Poate vii și tu la noi în Germania?”

Poate că o voi face într-o zi. Dar acum vreau să-mi trăiesc visele aici, acasă.

M-am întrebat adesea: oare câte femei ca mine trăiesc vieți pe care nu le-au ales? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge! Acum e rândul meu!”?

Poate că nu e niciodată prea târziu să-ți iei viața înapoi. Voi ce credeți? Ați avut vreodată curajul să trăiți doar pentru voi?