La optsprezece ani, fiul meu a devenit tată: Povestea unei sarcini adolescentine într-un oraș românesc

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să țin în mine.

Vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua veche din bucătărie. Era o seară rece de octombrie, iar mirosul de ciorbă abia terminată plutea încă în aer. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum inima mi se strânge. Vlad nu era genul care să dramatizeze. Dacă el părea atât de răvășit, ceva grav se întâmplase.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Am întrebat încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam deja un nod în gât.

— Ioana… Ioana e însărcinată. Are două luni.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Mâinile mi-au alunecat pe marginea chiuvetei, încercând să mă țin pe picioare. Vlad avea doar optsprezece ani. Ioana, fata cu ochi mari și păr castaniu pe care o știam de când era mică, avea șaptesprezece. Într-un oraș ca al nostru, unde toată lumea știe totul despre toți, vestea asta avea să fie ca o bombă.

— Știe mama ei? am întrebat încet.

— Nu… Nu știe nimeni încă. Doar noi doi și… acum tu.

M-am așezat la masă, încercând să-mi adun gândurile. În minte mi se derulau imagini cu Vlad copil, cu genunchii juliți și zâmbetul larg, și nu puteam împăca imaginea aceea cu băiatul speriat din fața mea. Am simțit furie, tristețe, teamă și o vinovăție apăsătoare: unde greșisem ca mamă?

— Tatăl tău nu trebuie să afle încă. Trebuie să ne gândim ce facem. Ai vorbit cu Ioana despre ce vrea să facă?

— Da… Vrea să păstreze copilul. Spune că nu poate altfel.

Am oftat adânc. Știam că familia Ioanei era și mai strictă decât a noastră. Tatăl ei era preotul satului vecin, iar mama ei — profesoară la liceu. Dacă ar fi aflat, ar fi fost scandal mare, poate chiar ar fi dat-o afară din casă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am frământat între dorința de a-mi proteja copilul și teama de rușinea care avea să ne lovească pe toți. Dimineața, când soțul meu, Doru, a venit la masă, Vlad era deja plecat la liceu. M-am uitat la el și am știut că nu pot ascunde mult timp adevărul.

— Ce ai? Pari abătută, m-a întrebat Doru.

— Nimic… doar oboseală.

Dar Doru nu era prost. Seara următoare l-a prins pe Vlad în curte și l-a întrebat direct:

— Ce-ai făcut, mă? Ce necaz ai pe cap?

Vlad a izbucnit în plâns și i-a spus totul. Doru a rămas mut câteva secunde, apoi a început să urle:

— Cum ai putut să fii atât de iresponsabil? Ai distrus viitorul fetei! Ai distrus viitorul tău! Ce o să zică lumea?

Am încercat să-l liniștesc, dar furia lui era ca un val care mătura totul în cale. În acea seară am avut cea mai urâtă ceartă din viața noastră. Doru voia ca Vlad să renunțe la copil sau măcar să-l convingă pe Ioana să facă avort. Eu nu puteam să-i cer asta băiatului meu — îl vedeam deja zdrobit de vinovăție și teamă.

Zilele au trecut greu. Ioana a venit la noi acasă într-o după-amiază ploioasă, cu ochii roșii de plâns.

— Nu pot să-i spun mamei mele… O să mă omoare! O să mă dea afară din casă!

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă era. Era doar o copilă care urma să devină mamă.

Într-un final, am decis împreună că trebuie să le spunem părinților ei. Am mers toți patru la casa lor într-o duminică după slujbă. Când le-am spus adevărul, mama Ioanei a început să plângă în hohote, iar tatăl ei a rămas nemișcat ca o stană de piatră.

— Asta e rușine pe capul nostru! Cum ai putut? a strigat el la Ioana.

Am încercat să-l fac să înțeleagă că nu e sfârșitul lumii, că trebuie să fim alături de copii. Dar el nu voia să audă nimic. A doua zi s-a dus la directorul liceului și a cerut ca Ioana să fie mutată la seral „ca să nu mai fie un exemplu rău pentru ceilalți”.

Bârfa s-a răspândit rapid prin oraș. Vecinele șușoteau pe la colțuri când ieșeam la piață; prietenele mele mă evitau sau îmi aruncau priviri pline de milă sau dispreț. Vlad mergea cu capul plecat pe stradă; Ioana nu mai ieșea deloc din casă.

Într-o seară am găsit-o pe Ioana plângând în camera lui Vlad.

— Nu mai pot… Toată lumea mă urăște…

Am stat lângă ea și i-am spus:

— Oamenii uită repede. Dar copilul tău are nevoie de tine acum mai mult ca oricând.

Au urmat luni grele: vizite la doctor, discuții interminabile despre bani (căci niciunul dintre copii nu avea serviciu), certuri între mine și Doru despre cine e vinovat și ce ar fi trebuit să facem diferit. Am început să lucrez câteva ore pe zi la croitorie ca să mai aduc niște bani în casă; Doru s-a închis în el și vorbea tot mai puțin cu Vlad.

Când s-a născut fetița lor — Maria — am simțit pentru prima dată după mult timp o bucurie sinceră. Era micuță și fragilă, dar sănătoasă. Vlad și Ioana au plâns amândoi când au ținut-o prima dată în brațe.

Viața nu s-a făcut brusc mai ușoară: prejudecățile au rămas, banii au fost mereu puțini, iar relația dintre Vlad și Doru s-a răcit mult timp după aceea. Dar încet-încet am început să ne obișnuim cu noul nostru rol: acela de bunici tineri într-un oraș care judecă repede și iartă greu.

Acum mă uit la Maria cum aleargă prin curte și mă întreb: oare am făcut bine că am ales să fim alături de copii? Oare societatea noastră va învăța vreodată să fie mai blândă cu cei care greșesc? Poate că răspunsurile nu sunt simple — dar știu sigur că dragostea pentru familie e singurul lucru care ne poate salva.