Lacrimi pe masa din sufragerie: Povestea unei fiice care nu mai vrea să fie păpușa mamei

— Nu mai pot trăi în mizeria asta! Ai spus că vrei să conduci casa, Alexa, dar uite ce ai făcut din ea! — vocea mamei mele răsuna ca un tunet în sufrageria perfect aranjată, unde fiecare obiect avea locul lui, iar fiecare pas greșit era taxat cu o privire aspră sau o remarcă tăioasă.

Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Tata stătea în capătul celălalt, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să dispară. Fratele meu, Radu, se retrăsese deja în camera lui, să nu fie prins la mijloc. Mama își strângea poșeta la piept, gata să plece, dar nu înainte de a-mi arunca încă o dată reproșul care mă durea mai tare decât orice palmă:

— Ți-am dat tot ce ai vrut! Rochii scumpe, lecții de pian, excursii la munte… Și tu? Tu mă acuzi că nu te las să respiri? Că nu ai libertate? Ce libertate vrei, Alexa? Să ajungi ca fetele alea din cartier care nu știu nici să-și spele hainele?

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Aș fi vrut să-i spun că nu hainele sau pianul mă sufocau, ci faptul că fiecare alegere era deja făcută pentru mine. Că nu aveam voie să greșesc, să iubesc pe cine vreau sau să mă tund scurt fără aprobarea ei. Dar cuvintele mi-au rămas blocate între dinți.

— Mama, nu e vorba de lucruri… Nu înțelegi că eu nu sunt ca tine? — am șoptit, dar ea deja ieșea pe ușă, trântind-o cu putere. Am auzit pașii ei pe scări și apoi liniștea apăsătoare care s-a lăsat peste casă.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu era prima ceartă de genul acesta, dar niciodată nu fusese atât de rău. De când eram mică, mama controla tot: cu cine vorbesc, ce port, ce citesc. La școală eram mereu „fata doamnei Popescu”, cea cu uniforma impecabilă și notele perfecte. Prietenele mă invidiau pentru viața „de vis”, dar doar Vivian a avut curajul să-mi spună adevărul:

— Nu te invidiez deloc, Alexa. Cu părinți ca ai tăi… trebuie să fie groaznic. Ei decid tot pentru tine!

Avea dreptate. Când am vrut să mă înscriu la arte plastice, mama a râs:

— Să mori de foame? Tu vei fi medic, ca tatăl tău!

Am urmat medicina. Am învățat pe rupte, am intrat la facultate și am continuat să joc rolul fetei perfecte. Dar în fiecare noapte visam că pictez pereți goi sau fug prin ploaie fără umbrelă, liberă.

În anul trei de facultate l-am cunoscut pe Vlad. Era student la Litere, avea părul ciufulit și vorbea despre poezie ca despre aer. M-am îndrăgostit nebunește. Când i-am spus mamei despre el, a făcut o criză:

— Un poet? Un pierde-vară? Alexa, nu te coborî la nivelul ăsta! Gândește-te la viitorul tău!

Am încercat să-i explic că Vlad mă face fericită, că lângă el simt că trăiesc cu adevărat. Dar pentru ea fericirea mea era sinonimă cu siguranța și prestigiul social.

— Dacă alegi calea asta, să nu mai calci în casa mea! — mi-a spus într-o seară, cu ochii plini de lacrimi și furie.

Am cedat din nou. L-am părăsit pe Vlad și am continuat medicina. Dar ceva s-a rupt definitiv în mine atunci.

Anii au trecut. Am devenit medic rezident la Spitalul Județean din Ploiești. Mama era mândră la exterior — „Fata mea e doctor!” — dar între noi era un zid rece de tăcere și reproșuri nespuse. Tata încerca uneori să medieze:

— Las-o puțin mai liberă, Maria… E mare acum.

Dar mama îl ignora sau îi spunea că „nu știe cum e să fii mamă”.

Într-o zi am venit acasă mai devreme și am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet:

— Mamă… ce s-a întâmplat?

S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nu mai știu cine ești. Parcă nu mai am fată…

Atunci am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Poate că și ea fusese crescută la fel — cu reguli stricte și vise impuse. Poate că nu știa altfel să iubească decât controlând.

Dar asta nu schimba faptul că eu mă sufocam.

În seara aceea am avut curajul să-i spun tot:

— Mamă, vreau să trăiesc viața mea. S-ar putea să greșesc, dar vreau să fie greșelile mele. Vreau să iubesc pe cine vreau eu și să fac ce simt eu că mi se potrivește.

A izbucnit din nou:

— După tot ce am făcut pentru tine? Ești nerecunoscătoare! Dacă vrei libertate, fă-ți bagajele!

Am plecat atunci. Am stat la o prietenă câteva luni până mi-am găsit chirie. A fost greu — financiar și sufletește. Dar pentru prima dată am simțit că respir.

Mama nu mi-a vorbit luni întregi. Tata mă suna pe ascuns și îmi aducea pachete cu mâncare „să nu știe mama ta”. Radu îmi scria mesaje scurte: „Ești bine?”

Acum au trecut doi ani de atunci. Încet-încet relația cu mama s-a mai îmblânzit. Nu va fi niciodată perfect — încă încearcă uneori să mă controleze — dar acum știu să spun „nu”. Am reluat legătura cu Vlad; suntem prieteni buni și uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi avut curaj mai devreme.

M-am întrebat adesea: cât din ceea ce suntem e alegerea noastră și cât e moștenit sau impus? Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a nu dezamăgi?

Poate că fiecare generație trebuie să rupă un lanț ca acesta. Dar oare cât ne costă libertatea? Și merită sacrificiul?