Lacrimi pe podeaua bucătăriei: Povestea unei fiice care nu mai poate trăi în umbra mamei

— Nu mai pot, Alexa! Nu mai pot să trăiesc în mizeria asta! Ai spus că vrei să conduci casa, condu-o! — vocea mamei mele răsuna ca un tunet în bucătăria luminată slab, unde abia dacă mai rămăsese ceva din mirosul de ciorbă de la prânz. Stătea cu mâinile în șolduri, privindu-mă de parcă aștepta să mă prăbușesc sub greutatea reproșurilor ei.

Aveam 27 de ani și încă locuiam cu părinții. Nu pentru că nu aș fi vrut să plec, ci pentru că tata insista că „o fată serioasă nu stă singură cu chirie prin București”. Mama, pe de altă parte, se lăuda mereu cu mine la colegele ei de la școală: „Alexa e fata mea, a terminat facultatea cu 10, lucrează la bancă, e cuminte și mă ajută cu tot ce am nevoie.” Dar adevărul era că nu mă simțeam niciodată destul de bună.

Îmi amintesc cum, în liceu, Vivian mi-a spus într-o pauză: „Nu te invidiez deloc. Cu părinții tăi, viața trebuie să fie un coșmar. Nu ai voie să greșești niciodată.” Atunci am râs, dar în sufletul meu știam că are dreptate. Mama controla tot: hainele pe care le purtam, prietenii cu care ieșeam, ce mâncam, ce citeam. Tata era mai tăcut, dar privirea lui dezaprobatoare mă făcea să tremur ori de câte ori încercam să spun ceva diferit.

În acea seară, totul a explodat dintr-un motiv banal: am uitat să cumpăr lapte. Mama a început să strige că nu mă interesează nimic, că nu sunt în stare să țin o casă. Am încercat să-i spun că am avut o zi grea la birou, dar nici nu m-a ascultat.

— Toată viața am făcut totul pentru tine! Ți-am dat ce e mai bun! Uite cum îmi răsplătești! — a continuat ea, lacrimile curgându-i pe obraji.

— Mamă, nu e vorba de lapte! E vorba că nu mă lași niciodată să fiu eu însămi! — am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge gâtul.

Tata a intrat în bucătărie fără să spună nimic. S-a uitat la noi ca la două străine care se ceartă pentru ceva ce el nu poate înțelege. A oftat și a ieșit fără un cuvânt.

Am rămas singură cu mama. S-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Am vrut să mă apropii de ea, dar m-am oprit. De câte ori încercasem să-i explic ce simt? De câte ori mă rugasem să mă lase să iau propriile decizii?

— Dacă nu-ți convine aici, pleacă! — a spus printre suspine.

M-am ridicat încet și am ieșit din bucătărie. M-am dus în camera mea și am început să împachetez câteva haine într-o geantă veche. Mâinile îmi tremurau. Nu aveam niciun plan clar. Doar știam că nu mai puteam rămâne acolo.

Telefonul mi-a vibrat. Era un mesaj de la Radu, colegul meu de la bancă: „Ești bine? Ai nevoie de ceva?”

Nu i-am răspuns imediat. M-am uitat pe fereastră la blocurile gri din cartierul nostru din Drumul Taberei. Mi-am amintit cum mama îmi spunea mereu: „Noi nu suntem ca ceilalți. La noi totul trebuie să fie perfect.” Dar perfecțiunea asta mă sufoca.

Am ieșit din cameră cu geanta în mână. Mama stătea încă la masă, cu ochii roșii.

— Chiar pleci? — vocea ei era stinsă acum.

— Da, mamă. Trebuie să încerc să trăiesc și eu pentru mine.

— O să vezi tu cât de greu e! — a murmurat ea.

Am coborât scările blocului cu inima cât un purice. Pe drum spre metrou am plâns în hohote. Oamenii se uitau ciudat la mine, dar nu-mi păsa.

Am ajuns la Radu acasă. M-a primit fără întrebări. Mi-a făcut un ceai și m-a lăsat să plâng pe canapeaua lui veche.

— Alexa, nu ești singură. Știi asta, da? — mi-a spus el încet.

— Nu știu nimic acum… — am răspuns printre lacrimi.

Au trecut două zile până când mama mi-a trimis un mesaj: „Sper că ești bine. Să nu uiți că te iubesc.”

Nu i-am răspuns imediat. Am stat mult timp pe gânduri. Oare chiar mă iubește sau doar iubește ideea de fiică perfectă?

În zilele următoare am început să caut chirie cu Radu. Era greu: salariile mici, chiriile mari, nesiguranța zilei de mâine. Dar pentru prima dată simțeam că respir liber.

Mama mă suna zilnic la început. Îmi reproșa că am abandonat-o, apoi plângea și spunea că îi e dor de mine. Tata nu mi-a spus nimic niciodată.

Au trecut luni până când am avut curajul să merg acasă la ei din nou. Mama m-a îmbrățișat strâns și a început iar să plângă.

— Mi-e dor de tine… Dar nu știu cum să fac să fie bine între noi…

— Poate dacă ai încerca să mă asculți… — i-am spus încet.

Nu știu dacă vreodată vom reuși să fim o familie normală. Dar știu că nu mai pot trăi în minciuna perfecțiunii impuse de alții.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem propriul drum?