Lasă-l să plece! Povestea mea cu Vlad și lupta pentru a mă regăsi

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot trăi în minciună, nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea lui Vlad răsuna în bucătărie, spartă de ecoul ploii care bătea în geam. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi sară din piept.

— Și eu ce să fac cu toate astea, Vlad? Ce să-i spun Ilincăi? Că tatăl ei a ales altă femeie? — am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. El s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți, și a dat din umeri.

— O să înțeleagă. E destul de mare. Și tu… tu meriți pe cineva care să te iubească așa cum ai nevoie. Eu nu mai pot.

Așa a început sfârșitul. Sau poate începutul sfârșitului. Aveam 34 de ani și credeam că viața mea e stabilă: o familie frumoasă, un apartament micuț în București, un job decent la o editură. Dar sub suprafața asta calmă, totul se clătina de ani buni. Vlad mă înșelase prima dată când Ilinca avea doar trei ani. Atunci am iertat. Apoi a urmat a doua oară, apoi a treia. De fiecare dată promitea că va fi altfel. De fiecare dată îl credeam, pentru că nu voiam să fiu singură, pentru că nu voiam ca fiica mea să crească fără tată.

Mama îmi spunea mereu: „Ana, bărbații sunt slabi. Femeia ține casa.” Dar cât poți duce pe umeri până când te frângi?

În seara aceea, după ce Vlad și-a strâns câteva haine într-un rucsac și a plecat fără să privească înapoi, am rămas singură cu Ilinca. Ea dormea liniștită, cu păpușa preferată strânsă la piept. M-am așezat lângă ea și am plâns până dimineața. Nu pentru Vlad. Ci pentru mine. Pentru anii pierduți încercând să repar ceva ce nu mai avea nicio șansă.

A doua zi dimineață, Ilinca s-a trezit și m-a întrebat:

— Unde e tati?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Tati are nevoie de puțin timp singur, iubita mea. Dar te iubește foarte mult.

A acceptat explicația fără prea multe întrebări. Copiii simt mai mult decât credem noi.

Au urmat zilele acelea lungi și grele, când fiecare sunet din casă mi se părea prea puternic sau prea tăcut. Mama venea zilnic să mă ajute cu Ilinca și cu gătitul. Îmi aducea ciorbă caldă și vorbe grele:

— Ți-am zis eu că nu e bărbat de casă! Dar tu… ai vrut să-l schimbi! Acum vezi?

Nu aveam putere să-i răspund. Prietenele mă sunau și îmi spuneau că sunt puternică, că merit mai mult. Dar eu nu simțeam decât golul acela imens care mă înghițea încet.

Într-o zi, la editură, colega mea Raluca m-a tras deoparte:

— Ana, hai la o cafea după muncă. Nu poți sta așa la nesfârșit! Trebuie să ieși din casă!

Am acceptat fără chef. La cafenea, printre râsete și povești despre bărbați infideli și femei care au reușit să o ia de la capăt, am început să simt că nu sunt singură. Că povestea mea nu e unică.

Dar serile acasă erau cele mai grele. Ilinca adormea greu fără Vlad. Îl suna uneori pe video și îi spunea:

— Tati, când vii acasă?

El evita răspunsul sau îi promitea că o va vedea curând. Eu stăteam în bucătărie și ascultam conversațiile lor cu inima strânsă.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit plângând, Vlad m-a sunat:

— Ana… știu că te-am rănit mult. Dar nu pot trăi fără ea… fără Ilinca. Pot veni mâine s-o văd?

— Poți veni oricând pentru ea — am răspuns rece. — Dar pentru mine… nu mai există cale de întoarcere.

A tăcut câteva secunde.

— Îmi pare rău.

— Și mie.

Au trecut luni până când am început să mă simt din nou întreagă. Am mers la terapie, am citit cărți despre iertare și regăsire. Am început să alerg dimineața prin parc, doar ca să simt că respir din nou alt aer decât cel al durerii.

Ilinca a crescut repede în perioada asta. A devenit mai matură decât ar fi trebuit la vârsta ei. Într-o zi m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am zâmbit trist:

— Încerc să fiu, iubita mea.

Vlad venea din ce în ce mai rar. Noua lui relație era tot mai publică — îi vedeam pozele pe Facebook cu femeia aceea blondă care zâmbea larg lângă el la munte sau la mare. M-am întrebat de multe ori dacă ea știe prin ce am trecut eu sau dacă va ajunge și ea să plângă nopți întregi din cauza lui.

Într-o seară de vară, după aproape un an de la despărțire, am ieșit cu Ilinca la înghețată în Cișmigiu. S-a uitat la mine și mi-a spus:

— Mami, eu cred că meriți să fii fericită cu cineva care te iubește mult-mult!

Am râs printre lacrimi și am strâns-o tare în brațe.

Acum, când mă uit în oglindă dimineața, văd o femeie obosită dar vie. O femeie care a avut curajul să lase trecutul în urmă și să-și dea o nouă șansă. Nu știu dacă voi mai iubi vreodată cu aceeași naivitate ca la 22 de ani, dar știu sigur că merit liniște și respect.

Mă întreb uneori: oare câte dintre noi rămânem prea mult într-o relație doar de teamă? Oare chiar putem învăța să ne iubim din nou după atâtea răni? Voi ce credeți?