Legată de Scaunul cu Rotile, Mireasa Privea în Depărtare: Lângă Ea Era Gabriel

— Ana-Maria, nu trebuie să faci asta dacă nu ești pregătită, mi-a șoptit mama, încercând să-mi ascundă lacrimile din ochi. Dar eu nu mai eram copilul speriat de altădată. Priveam în depărtare, peste grădina plină de trandafiri albi, cu rochia lungă întinsă peste genunchii care nu mai simțeau nimic de ani buni. Lângă mine, Gabriel îmi strângea mâna cu o blândețe care mă făcea să uit de toate privirile curioase sau pline de milă.

Nu mi-am imaginat niciodată că ziua nunții mele va arăta așa. Când eram mică, alergam desculță prin curtea bunicilor din Bacău, visând la o rochie albă și la un bărbat care să mă iubească pentru ceea ce sunt. Dar viața nu ține cont de visele copilăriei. Un accident stupid, o mașină care nu a oprit la timp, și totul s-a schimbat. Aveam 22 de ani atunci. Acum, la 29, mă uitam la mine în oglindă și vedeam o femeie cu părul deja brăzdat de fire albe, cu ochii obosiți, dar cu inima încă vie.

Gabriel a apărut în viața mea într-o zi ploioasă de noiembrie. Eram la coadă la farmacie, încercând să-mi țin echilibrul pe scaunul cu rotile în timp ce lumea se înghesuia în jurul meu. El mi-a zâmbit și mi-a spus: „Dacă vrei, pot să-ți țin locul până iei ce ai nevoie.” Am râs atunci, pentru prima dată după mult timp. Nu știu ce a văzut el la mine – poate tristețea din ochi sau poate încăpățânarea cu care refuzam să cer ajutor – dar nu a mai plecat.

Familia mea nu l-a acceptat ușor. Tata a fost primul care a spus-o pe șleau:
— Gabriel, tu ești tânăr, frumos, ai toată viața înainte. De ce să-ți legi destinul de fata mea? Nu vezi că nu va putea niciodată să-ți ofere o familie normală?

M-am simțit ca o povară. Am plâns nopți întregi, ascunsă sub pătură, încercând să-mi imaginez cum ar fi viața lui fără mine. Dar Gabriel nu s-a lăsat. Într-o seară, după ce tata a ridicat din nou vocea la el, Gabriel a venit la mine și mi-a spus:
— Ana-Maria, eu nu te iubesc pentru ceea ce poți sau nu poți face. Te iubesc pentru că ești tu. Și dacă trebuie să lupt cu toată lumea pentru tine, o voi face.

Mama era prinsă între două lumi: dragostea pentru mine și frica de gura satului. Vecinele șușoteau pe la colțuri:
— Ai auzit? Fata lui Vasile se mărită! Cu un băiat sănătos! Săracul băiat…

În ziua nunții am simțit toate aceste priviri pe pielea mea ca niște ace reci. Dar când Gabriel mi-a șoptit la ureche: „Ești cea mai frumoasă mireasă din lume”, am știut că nimic altceva nu mai contează.

La petrecere, unchiul meu Ilie s-a apropiat de Gabriel:
— Băiete, să nu crezi că va fi ușor. O să ai nevoie de răbdare cât pentru zece vieți.
Gabriel i-a răspuns calm:
— Nu mă tem de greutăți. M-am îndrăgostit de sufletul ei.

Dansul mirilor a fost momentul cel mai greu. Toată lumea aștepta să vadă cum va fi. Gabriel s-a aplecat lângă mine și mi-a spus:
— Hai să dansăm cum știm noi.
Și m-a ridicat ușor din scaun, sprijinindu-mă pe pieptul lui puternic. Muzica s-a oprit pentru o clipă, apoi toată lumea a început să aplaude. Am plâns amândoi atunci, fără rușine.

Viața după nuntă nu a fost ca în povești. Au urmat luni grele: terapii, vizite la medici, încercări eșuate de a avea un copil. Mama venea des pe la noi și îmi spunea:
— Poate ar trebui să-l lași pe Gabriel să-și trăiască viața…
Dar el mă lua mereu de mână și-mi spunea:
— Nu plec nicăieri fără tine.

Au fost zile când m-am urât pentru neputința mea. Când vedeam alte femei împingând cărucioare prin parc sau alergând după copii, simțeam cum mă sfâșie invidia și rușinea. Dar Gabriel era acolo mereu:
— Ana-Maria, familia noastră suntem noi doi. Restul sunt doar detalii.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu tata care încă nu accepta situația noastră, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Gabriel m-a găsit acolo și m-a întrebat:
— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva?
Am oftat adânc:
— Poate doar felul în care mă văd pe mine însămi…

Astăzi, când mă uit în oglindă și văd firele albe din păr și urmele lăsate de ani de luptă cu mine însămi și cu lumea, știu că am câștigat ceva ce mulți nu vor avea niciodată: curajul de a iubi și de a fi iubită fără condiții.

Mă întreb adesea: câți dintre noi avem puterea să ne acceptăm cu adevărat așa cum suntem? Și câți dintre noi putem iubi fără să cerem nimic în schimb?