Lumina care nu se stinge: Povestea Anei și a despărțirii de fiul ei, Vlad

— Ana, trebuie să iei o decizie. Acum.

Vocea medicului răsuna în capul meu ca un ecou spart. Mă uitam la Vlad, băiatul meu cu ochi mari și păr ciufulit, întins pe patul alb, cu tuburi și fire peste tot. Nu mai era nimic din energia lui de altădată, din râsul care umplea casa noastră mică din cartierul Rahova. Lângă mine, mama plângea în șoaptă, iar soțul meu, Radu, stătea cu pumnii strânși, privind în gol.

— Nu pot… nu pot să fac asta, am șoptit.

— Ana, Vlad nu mai are șanse. Dar poate salva alte vieți. Trebuie să ne spui acum dacă sunteți de acord cu donarea organelor.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să lași să plece copilul tău? Cum să accepți că inima lui va bate în alt piept? Radu s-a ridicat brusc:

— Nu! Nu sunt de acord! Vlad e al nostru! Nu-l dau nimănui!

— Radu, gândește-te… poate așa nu moare de tot. Poate așa rămâne o parte din el pe lume…

Mama s-a apropiat de mine și m-a strâns de mână:

— Fata mea, nu te grăbi. Dar gândește-te la ceilalți părinți care stau pe holuri și așteaptă o minune.

Am ieșit pe coridor. Pereții spitalului miroseau a dezinfectant și a disperare. Am văzut o femeie tânără, cu ochii roșii de plâns, ținând în brațe o fetiță slabă ca un fir de ață. M-am gândit la Vlad când era mic, cum alerga prin parc după porumbei. Am simțit că mă prăbușesc.

În acea noapte nu am dormit deloc. Radu s-a închis în el, refuzând să vorbească. Mama se ruga încet la icoana din colțul camerei de gardă. Eu mă uitam la pozele cu Vlad din telefon: la serbarea de la grădiniță, la mare, cu găletușa roșie în mână, cu zâmbetul lui larg.

Dimineața a venit prea repede. Medicul a intrat din nou:

— Ana, trebuie să ne spuneți acum.

M-am uitat la Radu. Ochii lui erau goi, dar am văzut o lacrimă pe obraz.

— Dacă tu poți… eu nu pot, a spus el încet.

Am simțit că mă sufoc. Am închis ochii și am încercat să-mi imaginez ce ar fi vrut Vlad. El era mereu generos, dădea jucăriile altor copii, împărțea mereu tot ce avea.

— Da… da, sunt de acord, am spus printre lacrimi.

Totul s-a petrecut repede după aceea. Asistentele au venit să-mi ia rămas bun. Am stat lângă Vlad, i-am mângâiat părul și i-am șoptit:

— Să fii curajos, puiule. Să duci lumină acolo unde mergi.

Radu a ieșit din salon fără să spună nimic. Mama m-a ținut în brațe până când nu am mai avut lacrimi.

Au trecut luni de atunci. Casa e tăcută acum. Radu s-a schimbat — nu mai vorbește despre Vlad, evită orice discuție despre spital sau donare. Între noi s-a ridicat un zid rece; uneori mă întreb dacă îl voi putea dărâma vreodată.

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă: „Vlad trăiește prin băiatul nostru. Vă mulțumim că ne-ați dat șansa la viață.” Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept.

Odată am încercat să-i arăt lui Radu scrisoarea.

— Lasă-mă! Nu vreau să știu! Pentru mine Vlad e mort!

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar apoi mi-am dat seama că fiecare dintre noi trăiește durerea altfel. Eu am ales să cred că Vlad e încă aici, undeva — în râsul unui copil pe stradă, în soarele care intră dimineața pe fereastră.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva l-am trădat pe Radu sau chiar pe Vlad. Dar apoi îmi amintesc privirea acelei mame din spital și știu că nu puteam face altfel.

Poate că lumina nu se stinge niciodată cu adevărat — doar își schimbă locul.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să lase iubirea să dăruiască viață chiar și atunci când doare cel mai tare?