Lumina din întuneric: Cum am găsit puterea să merg mai departe când totul părea pierdut

— Nu mai avem bani nici măcar pentru pâine, Maria! Ai auzit ce a zis la bancă? Ne dau afară! — vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții scorojiți. Mama stătea la masă cu mâinile strânse, privirea pierdută în ceașca de ceai ieftin. Eu, Ana, aveam doar șaisprezece ani, dar simțeam povara acelor cuvinte ca pe o piatră uriașă pe piept.

În acea seară, am ieșit pe balconul îngust, cu privirea spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Vântul îmi biciuia obrajii, dar nu simțeam frigul. Mă rugam în gând, cu disperare: „Doamne, nu ne lăsa! Nu vreau să-mi văd părinții distruși.”

Totul începuse cu doi ani înainte, când tata, Ion, și-a pierdut locul de muncă la rafinărie. Mama, Maria, lucra la o croitorie pe salariu minim. Facturile se adunau, iar ratele la bancă ne sufocau. În fiecare seară, certurile deveniseră ritual: „De ce nu cauți altceva?”, „Nu vezi că nu mai avem ce pune pe masă?”

Într-o zi, tata a venit acasă cu ochii roșii de oboseală și rușine. — Am încercat peste tot, Maria. Nimeni nu angajează oameni de vârsta mea…

Mama a izbucnit: — Și ce facem? Să ne mutăm sub pod?

Eu și fratele meu mai mic, Radu, stăteam ascunși după ușa camerei noastre. Îl țineam strâns de mână și îi șopteam: „O să fie bine, promit.” Dar nici eu nu credeam asta.

Într-o duminică, am mers la biserică împreună cu mama. Preotul Nicolae a vorbit despre încercări și credință. „Când simți că nu mai poți, Dumnezeu îți dă putere să mergi mai departe.” Am simțit că vorbește direct cu mine. După slujbă, mama a rămas să vorbească cu el. — Părinte, nu mai știm ce să facem… Ne pierdem casa.

Preotul i-a pus mâna pe umăr: — Nu sunteți singuri. Rugați-vă și nu vă pierdeți speranța.

În acea seară, am început să ne rugăm împreună. Tata era sceptic la început: — Ce rost are? Rugăciunea nu plătește facturile!

Dar mama a insistat: — Nu avem nimic de pierdut.

Zilele treceau greu. Tata mergea la interviuri fără succes. Eu am început să dau meditații la matematică unor copii din bloc pentru câțiva lei. Mama cosea haine pentru vecini pe ascuns, ca să nu afle șefa ei.

Într-o zi, când totul părea pierdut, am găsit un plic sub ușă. Era o scrisoare anonimă: „Nu renunțați! Dumnezeu vede lacrimile voastre.” În plic erau 500 de lei. Mama a izbucnit în plâns: — E un semn! Cineva are grijă de noi…

Tata s-a înmuiat pentru prima dată după mult timp. — Poate… poate ar trebui să încerc și eu să cred.

În următoarea săptămână, preotul Nicolae a venit la noi acasă cu o veste: — O familie din parohie caută un om priceput la reparații. Ion, vrei să încerci?

Tata a acceptat fără ezitare. A început să lucreze la casa acelei familii și, încet-încet, au apărut și alte oferte. Nu era mult, dar era un început.

Între timp, eu am continuat meditațiile și am luat bursă la liceu. Mama a primit mai multe comenzi de la vecini și chiar a început să coasă rochii pentru nunți.

Cu toții ne-am schimbat. Tata venea acasă obosit, dar zâmbea din nou. Mama cânta în timp ce gătea. Radu nu se mai temea să deschidă frigiderul.

Nu am reușit să plătim toate datoriile peste noapte. Banca ne-a dat un răgaz după ce tata a reușit să achite o parte din rate. Dar cel mai important lucru pe care l-am câștigat a fost speranța.

Într-o seară, după ce am terminat temele și am stins lumina în cameră, m-am gândit la tot ce trăisem. Dacă nu ar fi fost credința și sprijinul celor din jur, poate că azi n-aș mai fi avut un acoperiș deasupra capului.

Mă întreb adesea: oare câți oameni trec prin astfel de încercări și nu au pe nimeni lângă ei? Ce putem face noi ca să fim lumina din întunericul altcuiva?