Lupta invizibilă a educatoarei Ioana: Povestea micuței Sofia și a eșecului meu

— Ioana, iar te bagi unde nu-ți fierbe oala! Lasă fata în pace, nu vezi că nu vrea să vorbească?
Vocea ascuțită a colegei mele, Mariana, răsună în sala de grupă, printre jucăriile împrăștiate și desenele colorate. Mă opresc din a-i aranja părul Sofiei, care stă nemișcată pe scăunelul ei, cu ochii pierduți în podea. Îmi mușc buza și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Nu e prima dată când mă simt singură în lupta asta.

Sunt educatoare de doisprezece ani la grădinița din cartierul Trivale din Pitești. Am văzut copii de toate felurile: gălăgioși, timizi, răsfățați sau neastâmpărați. Dar Sofia… Sofia era altfel. O fetiță de patru ani, cu ochi mari și negri, mereu ascunsă în colțul clasei, mereu tăcută. Nu se juca niciodată cu ceilalți copii. Nu zâmbea. Nu cerea nimic.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am observat că vine la grădiniță cu același pulover subțire, murdar pe mâneci. Părul îi era încâlcit și pe gât avea o vânătaie mică, ascunsă sub guler. Am simțit un nod în stomac. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Sofia, vrei să-mi spui ce s-a întâmplat?

Ea a ridicat privirea spre mine pentru o clipă, apoi a coborât-o imediat. Nicio vorbă. Doar tăcere.

Am început să fiu atentă la tot ce făcea. Am văzut cum la prânz nu mânca aproape nimic și cum se speria la fiecare zgomot mai puternic. Într-o zi, când am încercat să-i pun o păturică pe umeri, s-a tras brusc înapoi, ca și cum m-ar fi crezut capabilă să o lovesc.

Am vorbit cu directoarea grădiniței, doamna Radu:

— Cred că Sofia are probleme acasă. Poate ar trebui să chemăm Protecția Copilului.

Ea a oftat și a dat din mână:

— Ioana, nu te mai agita atâta! Știi câți copii sunt ca ea? Dacă ne apucăm să sunăm la Protecția Copilului pentru fiecare vânătaie… Ne facem dușmani degeaba.

Am plecat acasă frustrată și furioasă. Soțul meu, Marius, m-a întâmpinat cu un zâmbet obosit:

— Iar ai avut o zi grea?

— Nu pot să dorm noaptea gândindu-mă la Sofia. Simt că trebuie să fac ceva!

— Ioana, nu poți salva toți copiii din lume. Ai grijă să nu-ți pierzi locul de muncă pentru asta.

Dar nu puteam să mă opresc. Într-o dimineață, am văzut-o pe mama Sofiei aducând-o la grădiniță: o femeie tânără, cu ochii roșii de nesomn și haine ponosite. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Bună dimineața! Sofia pare cam tristă în ultima vreme… Totul e în regulă acasă?

Femeia s-a uitat la mine speriată și a tras-o pe Sofia după ea:

— E doar obosită. Lăsați-ne în pace!

M-am simțit neputincioasă. În zilele următoare am început să țin un jurnal cu tot ce observam: semnele de pe corpul Sofiei, momentele când plângea fără motiv, felul în care se speria de orice atingere.

Într-o seară, după ce am pus copiii mei la culcare, am sunat la Direcția pentru Protecția Copilului. Mi-au spus că vor trimite pe cineva să verifice situația.

A doua zi, directoarea m-a chemat în birou:

— Ioana, ai făcut o plângere anonimă? Ce crezi că rezolvi? Acum avem control pe cap!

Colegele au început să mă evite. Mariana mi-a spus direct:

— Din cauza ta o să avem probleme! De ce nu poți să-ți vezi de treabă?

Acasă, Marius era tot mai distant:

— Ioana, copiii noștri au nevoie de tine! Nu mai aduce problemele altora în casă!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care voia liniște și conformism, alta care cerea curaj și empatie.

Când au venit cei de la Protecția Copilului, mama Sofiei a plâns în fața lor și a spus că soțul ei e violent și că nu știe cum să scape. Au promis că vor monitoriza cazul.

Sofia a lipsit două săptămâni de la grădiniță. M-am temut pentru ea în fiecare zi.

Când s-a întors, avea ochii umflați de plâns și o rană pe obraz. Am luat-o în brațe fără să spun nimic. Pentru prima dată, nu s-a tras înapoi.

În acea seară am plâns până târziu. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am agravat situația.

După câteva luni, mama Sofiei a reușit să plece de acasă cu fetița și au fost mutate într-un centru maternal. Sofia a început să zâmbească timid și chiar să deseneze flori colorate.

Dar eu am rămas cu gustul amar al singurătății și al conflictelor cu toți cei din jur.

Uneori mă întreb: merită să lupți pentru un copil când toată lumea te condamnă? Oare câți dintre noi alegem să vedem cu adevărat suferința celor mici?