M-am îndrăgostit la 60 de ani: povestea mea de dragoste neașteptată din piață

— Două morcovi și o rădăcină de pătrunjel, dar să fie din acelea parfumate, ca din grădina bunicii, am spus zâmbind, cu un ton ușor ironic, ușor nostalgic. Era o dimineață obișnuită de sâmbătă, iar piața din cartier forfotea de lume. M-am trezit devreme, ca de obicei, cu gândul să cumpăr legume proaspete pentru ciorba de duminică. Nu mă așteptam ca acea zi să-mi răstoarne lumea cu susul în jos.

Bărbatul de la tarabă, cu părul alb și ochii de un albastru limpede, s-a uitat la mine și a zâmbit larg. — Să știți că am păstrat cele mai bune pentru doamnele care știu să aprecieze, mi-a răspuns, cu o voce caldă, care mi-a amintit de serile liniștite de altădată. Am simțit cum obrajii mi se încălzesc, deși nu mai eram o adolescentă. Mă cheamă Maria și am 60 de ani. Am trecut prin multe: am pierdut un soț, am crescut doi copii care acum sunt departe, fiecare cu viața lui, și am învățat să trăiesc singură, cu rutina mea, cu micile mele bucurii și tristeți.

— Vă place pătrunjelul cu rădăcină groasă sau subțire? a întrebat el, cu o curiozitate sinceră. — Groasă, ca să simt aroma în ciorbă, am răspuns, încercând să-mi ascund emoția. Nu știu de ce, dar simțeam că fiecare cuvânt schimbat cu el avea o greutate aparte. Am plătit, am mulțumit și, când să plec, el mi-a întins o legătură de leuștean. — Din partea casei, pentru zâmbetul dumneavoastră, a spus. Am plecat cu inima bătându-mi nebunește, ca și cum aș fi făcut ceva interzis.

În zilele următoare, nu mi-am putut lua gândul de la el. Mă întrebam dacă și el se gândea la mine, dacă zâmbetul lui fusese doar o politețe sau ceva mai mult. Am început să inventez motive să merg mai des la piață. Ba îmi lipsea ceapa, ba voiam roșii pentru salată. De fiecare dată, îl găseam acolo, mereu cu același zâmbet cald. — Doamna Maria, azi ce vă mai lipsește? mă întreba, iar eu simțeam cum mă topesc de emoție.

Într-o zi, după ce mi-a pus în plasă mere și morcovi, m-a invitat la o cafea. — Dacă nu vă supărați, poate bem o cafea după piață. Nu am mai fost invitată la cafea de zeci de ani. Am acceptat, cu inima strânsă de teamă și bucurie. Am stat la o terasă mică, la marginea pieței, și am vorbit ore întregi. El, Ion, era văduv de șapte ani, avea doi nepoți și o grădină la marginea orașului. Mi-a povestit despre viața lui, despre singurătate, despre cum piața îi dădea un rost. Eu i-am povestit despre copiii mei, despre dorul de soțul meu, despre cum mă simt uneori invizibilă pentru lume.

— Știi, Maria, nu credeam că mai pot simți ceva pentru cineva, mi-a spus el, privind în ceașca de cafea. — Nici eu, Ion, am răspuns, și am simțit cum mi se umezește privirea. Am început să ne vedem tot mai des. Mergeam împreună la piață, la plimbare prin parc, la biserică duminica. Oamenii din cartier au început să vorbească. — Uite-o pe Maria, s-a găsit și ea să-și facă de cap la bătrânețe, am auzit-o pe vecina de la trei, șușotind cu altă bătrână. M-a durut, dar nu am lăsat să se vadă. Copiii mei au aflat și ei. — Mamă, ce faci? Nu ți-e rușine la vârsta ta? m-a întrebat fiica mea, cu voce tăioasă. — Nu, nu mi-e rușine, am răspuns, dar în sufletul meu simțeam o vină ciudată, ca și cum aș fi trădat amintirea soțului meu.

Au urmat săptămâni de conflicte. Fiul meu nu mi-a mai răspuns la telefon, iar fiica mea mi-a spus că nu vrea ca nepoții să mă vadă cu „străinul acela din piață”. Am plâns nopți întregi, întrebându-mă dacă am dreptul să fiu fericită. Ion m-a ținut de mână și mi-a spus: — Maria, viața e prea scurtă ca să trăim după gura lumii. Am început să mă simt din nou vie, să râd, să mă bucur de lucruri mărunte. Mergeam împreună la grădina lui, culegeam legume, găteam împreună, ne uitam la televizor seara, ca doi adolescenți.

Dar presiunea familiei a crescut. Într-o zi, fiica mea a venit la mine acasă și mi-a spus: — Dacă nu încetezi cu prostiile astea, nu mai vreau să aud de tine. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am stat o noapte întreagă pe gânduri. Să aleg dragostea târzie sau liniștea familiei? Să renunț la Ion, omul care m-a făcut să simt din nou că trăiesc, doar pentru a nu-i supăra pe copii?

Am ales să nu renunț la mine. Le-am scris copiilor o scrisoare lungă, în care le-am povestit tot ce simt, tot ce am trăit, tot ce am pierdut și tot ce am găsit. Le-am spus că îi iubesc, dar că am dreptul la fericire, chiar dacă nu le convine. Ion mi-a fost alături, m-a încurajat, m-a ținut în brațe când am plâns. Cu timpul, copiii au început să mă caute din nou, timid, cu rezerve, dar au acceptat că nu pot controla viața mea.

Acum, la 61 de ani, mă trezesc în fiecare dimineață cu zâmbetul pe buze, știind că am avut curajul să iubesc din nou. Nu știu cât va dura, nu știu ce va aduce ziua de mâine, dar știu că nu regret nimic. Oare câți dintre noi au curajul să-și urmeze inima, chiar și atunci când toți din jur spun că nu mai are rost? Voi ce ați face în locul meu?