„Mă pot muta în casa ta pentru un singur motiv: te-am născut!” – Povestea unei fiice rănite de propria mamă

— Nu vreau să rămâi la mine, mamă! am spus, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era târziu, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe chipul ei. Stătea în picioare, cu geanta în mână, privindu-mă ca și cum nu înțelegea de ce îi refuz dreptul de a fi aici.

— Mă pot muta în casa ta pentru un singur motiv: te-am născut! a răspuns ea, apăsat, ca și cum asta ar fi trebuit să închidă orice discuție.

Mă numesc Irina și am 29 de ani. Povestea mea începe cu mult timp în urmă, într-o zi de vară, când aveam doar 11 ani. Mama, Ana, a decis să se recăsătorească. Țin minte și acum cum mi-a spus, cu o voce rece, că „nu e loc pentru tine aici, fata mea, trebuie să mergi la mama mea, la bunica”. Noul ei soț, domnul Doru, nu mă voia în casă. Nu am înțeles niciodată de ce, dar nici nu am avut curajul să întreb.

Bunica Ileana m-a primit fără prea mult entuziasm. Era o femeie aspră, trecută prin multe, care nu știa să-și arate dragostea. „Nu te-am crescut eu, dar n-am ce face, trebuie să te țin”, mi-a spus în prima seară, când am ajuns cu valiza în mână. Am plâns mult atunci, ascunsă sub plapuma grea, simțind că nu aparțin nicăieri.

Anii au trecut greu. Mama nu venea să mă vadă, nu suna, nu trimitea bani. Bunica trăia dintr-o pensie mică, iar eu am învățat repede să mă descurc singură: să gătesc, să spăl, să fac piața. La școală, copiii râdeau de hainele mele vechi și de pantofii rupți. Într-o zi, am auzit-o pe bunica vorbind cu vecina: „Ana și-a găsit bărbat, nu mai are timp de copil. Săraca fată, nu-i vina ei.”

În fiecare seară, mă uitam la poarta casei, sperând că mama va apărea. Nu a venit niciodată. Când am împlinit 18 ani, bunica s-a îmbolnăvit grav. Am stat lângă ea până la ultima suflare. Înainte să moară, mi-a spus: „Să nu fii ca mama ta, Irina. Să nu-ți lași copilul niciodată.” Am plâns atunci, dar nu am simțit ură, ci doar un gol imens.

După ce am terminat liceul, am muncit ca ospătăriță, apoi am reușit să intru la facultate la București. Am tras din greu, am făcut sacrificii, dar am reușit să-mi iau o garsonieră mică, pe care am transformat-o în acasă. Nu am mai auzit nimic de mama ani de zile.

Acum două luni, am primit un telefon neașteptat. Era mama. Vocea ei era stinsă, aproape străină. „Irina, am nevoie de ajutor. Doru m-a dat afară. Nu am unde să mă duc. Pot să vin la tine?” Am simțit cum mi se strânge inima. Toate amintirile au năvălit peste mine: serile reci, lipsa, dorul, abandonul. Am tăcut câteva secunde, apoi am spus: „Nu știu, mamă. Trebuie să mă gândesc.”

A venit oricum, fără să mai aștepte răspunsul meu. A bătut la ușă într-o seară ploioasă, cu o valiză veche și ochii roșii de plâns. Am lăsat-o să intre, dar nu am putut să o îmbrățișez. S-a așezat pe canapea și a început să povestească: „Doru m-a înșelat, m-a dat afară. Nu mai am pe nimeni. Tu ești singura mea familie.”

Am simțit furie, tristețe, milă și o dorință ciudată de răzbunare. Am vrut să-i spun cât de mult m-a durut absența ei, cât de greu mi-a fost fără ea. În schimb, am întrebat: „De ce nu m-ai vrut lângă tine, mamă? De ce m-ai lăsat la bunica?”

A tăcut mult, apoi a spus: „Am crezut că fac ce e mai bine pentru tine. Doru nu te voia, iar eu nu am avut curaj să mă opun. Am fost lașă, Irina. Îmi pare rău.”

Am izbucnit: „Îți pare rău acum, când nu mai ai pe nimeni? Unde ai fost când aveam nevoie de tine? Când plângeam nopți întregi, când nu aveam ce mânca, când bunica mă certa pentru orice?”

A început să plângă. „Nu pot da timpul înapoi. Dar te-am născut, Irina. Sunt mama ta. Ai obligația să mă ajuți.”

Am simțit cum mă sufoc. Oare chiar am această obligație? Să-mi ajut mama doar pentru că m-a născut, chiar dacă ea nu a fost niciodată mamă pentru mine? Am lăsat-o să rămână peste noapte, dar nu am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care își abandonează copiii pentru un bărbat, la toți copiii care cresc cu dorul de mamă.

A doua zi, i-am spus: „Poți sta aici câteva zile, dar nu pot să uit tot ce a fost. Nu pot să te iert așa, pur și simplu.” S-a uitat la mine cu ochii goi, apoi a spus: „Nu vreau să mă ierți. Vreau doar să nu mă lași pe drumuri.”

De atunci, trăim sub același acoperiș, dar între noi e un zid de tăcere. Mă uit la ea și nu știu dacă vreau să o ajut sau să o alung. Oare sângele chiar e mai gros decât apa? Oare pot să iert vreodată cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?