Mă ridic – pentru că nu vreau să-l pierd!

— Cine era la telefon, Mihai? De ce vorbeai atât de încet?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Era o dimineață de noiembrie, cu ceață groasă și frig pătrunzător. Mihai s-a întors spre mine, cu ochii lui căprui, obosiți și parcă vinovați.

— Era doar Sorin de la serviciu, Ioana. Discutam despre proiectul acela urgent.

Nu l-am crezut. Am simțit cum ceva se rupe în mine. De luni bune îl simțeam distant, mereu cu telefonul pe silențios, mereu cu privirea pierdută. Copiii, Ana și Vlad, încă dormeau în camera lor, neștiutori de furtuna care se pregătea să ne lovească familia.

Am încercat să mă liniștesc, să nu par nebună. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Seara, când Mihai a plecat „la birou”, am rămas singură în bucătărie, cu o cană de ceai în mâini și cu inima strânsă. Am început să derulez în minte toate momentele în care mi s-a părut ciudat: mesajele șterse, zâmbetele ascunse când primea notificări, întârzierile tot mai dese.

În acea noapte nu am dormit. L-am așteptat pe Mihai până la două dimineața. Când a intrat pe ușă, mi-a spus că a avut mult de lucru. L-am privit lung și am simțit că nu mai pot trăi așa.

— Mihai, trebuie să vorbim. Ce se întâmplă cu noi?

A oftat adânc și s-a așezat la masă. Pentru prima dată după mult timp, m-a privit în ochi.

— Ioana… Nu știu ce să-ți spun. Sunt obosit. Totul e greu la serviciu… și acasă parcă nu mai găsesc liniște.

— E altcineva? am întrebat direct, cu voce joasă.

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul. Am simțit cum mă sufoc.

— Nu e ceea ce crezi… E doar cineva care mă ascultă. Cu tine nu mai pot vorbi despre nimic fără să ne certăm.

Cuvintele lui au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am început să plâng, fără să mă pot opri. Mihai a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins.

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Dar nu mă minți!

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine, dar nu am putut răspunde decât cu un zâmbet fals. Seara, Ana m-a întrebat de ce tata e trist. I-am spus că e obosit, dar ochii ei mari m-au privit neîncrezători.

În zilele următoare am început să-l urmăresc pe Mihai. Îi verificam telefonul când adormea, îi citeam mesajele pe ascuns. Am găsit conversații cu o femeie – Gabriela – colega lui de la contabilitate. Nu era nimic explicit, dar tonul era intim, plin de glume și confesiuni.

M-am simțit umilită. Cum ajunsesem aici? Eu, care credeam că am o familie solidă, eram acum o femeie disperată, bântuită de gelozie și nesiguranță.

Am încercat să vorbesc cu mama mea despre asta. Ea m-a privit cu blândețe:

— Ioana, bărbații sunt slabi uneori. Dar tu trebuie să fii puternică pentru copii. Nu te lăsa doborâtă de gelozie.

Dar eu nu voiam doar să fiu puternică. Voiam să-mi recapăt demnitatea și liniștea. Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am confruntat din nou pe Mihai.

— De ce ai nevoie de altcineva ca să te simți ascultat? Eu ce sunt pentru tine?

A izbucnit:

— Tu nu mai ești tu! Ești mereu nervoasă, mereu nemulțumită! Nu mai știu cum să mă apropii de tine fără să greșesc!

Am izbucnit și eu:

— Și tu crezi că mie mi-e ușor? Să țin casa, copiii, serviciul? Să simt că nu mai contez?

Ne-am certat ore întregi. La final eram amândoi epuizați și goi pe dinăuntru.

În zilele care au urmat am început să mă uit la mine altfel. Mi-am dat seama că mă pierdusem pe drum – între griji, facturi și rutina zilnică uitasem cine sunt și ce vreau. Am început să ies la plimbare singură prin parc, să citesc din nou poeziile care-mi plăceau când eram tânără.

Mihai a observat schimbarea. Într-o seară mi-a spus timid:

— Parcă ai altă lumină în ochi… Mi-e dor de tine.

Nu i-am răspuns imediat. Aveam nevoie să mă regăsesc înainte să pot ierta sau să merg mai departe.

Gabriela a plecat între timp din firmă – zvonurile spuneau că soțul ei aflase ceva și făcuse scandal. Am simțit o ușurare amară; nu voiam ca familia noastră să ajungă ca a lor.

Cu timpul am început să vorbim din nou – despre noi, despre visele noastre uitate, despre copii și viitor. Nu a fost ușor; rănile încă dor uneori. Dar am învățat că iubirea nu e doar pasiune sau siguranță – e și luptă, iertare și curajul de a te ridica atunci când totul pare pierdut.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte femei se simt invizibile în propria lor casă? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să vorbească deschis sau măcar să-și asculte inima înainte ca totul să fie prea târziu.