„Mă suni doar când ai nevoie de bunică”: Povestea Arianei și a distanței dintre mamă și fiu

— Mamă, poți veni mâine să stai cu Mara? Am o ședință importantă la serviciu și nu am cu cine s-o las.

Vocea lui Vlad răsuna în telefon, grăbită, aproape mecanică. Era a treia oară luna asta când mă suna doar pentru asta. Am privit spre fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geam, și am simțit un gol în stomac. Nu mai știam când mă sunase ultima dată să mă întrebe dacă sunt bine, dacă am nevoie de ceva sau pur și simplu să vorbim ca mamă și fiu.

— Sigur, Vlad, vin, am răspuns încercând să-mi ascund dezamăgirea. Dar vocea mea a tremurat ușor. Poate a simțit, poate nu. Oricum, nu a zis nimic. A închis repede, mulțumindu-mi sec.

M-am așezat pe canapea și am privit spre poza de pe perete: Vlad la 5 ani, cu obrajii rumeni și ochii mari, râzând în brațele mele. Unde dispăruse copilul acela? Când devenisem doar „bunica de serviciu”? Și de ce mă durea atât de tare?

Divorțul lui Vlad de Irina fusese un șoc pentru toți. Irina era o noră bună, calmă, grijulie. Între noi se crease o legătură aparte, mai ales după ce s-a născut Mara. Dar după divorț, totul s-a schimbat. Vlad s-a închis în el, iar eu am rămas prinsă între două lumi: cea a fiului meu și cea a nepoatei mele, care nu avea nicio vină.

În ziua următoare, am ajuns la apartamentul lui Vlad devreme. Mara m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și m-a îmbrățișat strâns.

— Bunico! Ai venit! Facem clătite?

Am zâmbit și eu, încercând să-mi ascund tristețea. Vlad era deja îmbrăcat pentru serviciu, cu ochii pe telefon.

— Mulțumesc că ai venit, mamă. Nu știu ce m-aș face fără tine.

— Vlad… putem vorbi puțin?

A ridicat privirea scurt, vizibil iritat.

— Acum nu am timp, întârzii la ședință. Vorbim diseară.

A plecat fără să mă privească înapoi. Am rămas singură cu Mara și cu gândurile mele. Am făcut clătite, am desenat împreună, dar inima mea era grea. Mă simțeam folosită, invizibilă. Oare greșisem undeva ca mamă?

Seara, când Vlad s-a întors acasă, Mara dormea deja. M-am hotărât să nu mai tac.

— Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa.

S-a așezat pe marginea canapelei, oftând.

— Ce s-a întâmplat?

— Mă suni doar când ai nevoie de mine să stau cu Mara. Nu mai vorbim ca înainte. Nu știu ce se întâmplă cu tine… Mi-e dor de fiul meu.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mamă… e greu. După divorț… nu mai știu cine sunt. Mă simt vinovat față de Mara, față de Irina… față de tine. Nu vreau să te împovărez cu problemele mele.

— Dar mă împovărezi oricum… cu tăcerea ta. Cu distanța asta care doare mai tare decât orice problemă ai avea.

Ochii i s-au umezit pentru prima dată după mult timp.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să repar totul.

Am plâns amândoi în liniște. Pentru prima dată după ani de zile, am simțit că ne apropiem din nou, chiar dacă durerea era încă acolo.

În zilele următoare, Vlad a început să mă sune mai des. Uneori doar ca să mă întrebe ce fac sau să-mi povestească despre Mara. Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte, dar am început să reconstruim ceva ce credeam pierdut pentru totdeauna.

Totuși, uneori mă întreb: câte mame din România trăiesc aceeași durere tăcută? Câte dintre noi devenim doar „bunica de serviciu”, uitate de propriii copii? Oare putem vindeca aceste răni sau timpul le adâncește și mai tare?