Mai mult decât o gospodină: Povestea mea despre credință, curaj și regăsire

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu doar umbra ta prin casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele. El s-a uitat la mine peste ziar, ridicând din sprâncene, ca și cum aș fi spus ceva de neînțeles.

— Ce-ai pățit, Lenuța? Nu-ți ajunge că ai tot ce-ți trebuie? Copii sănătoși, casă, mâncare pe masă… Ce-ți mai lipsește?

M-am oprit din frecat farfuria și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu știam exact ce-mi lipsește, dar știam că nu mai pot trăi doar pentru ceilalți. Mă simțeam invizibilă, redusă la o listă de sarcini: spălat, gătit, curățenie, copii. Nici măcar numele meu nu-l mai auzeam decât când mă striga cineva să-i aduc ceva.

În acea noapte, după ce toți au adormit, m-am pus în genunchi lângă pat și am început să mă rog. Nu știam exact ce să cer. Doar am plâns și am spus: „Doamne, arată-mi cine sunt eu cu adevărat. Dă-mi curaj să fiu mai mult.”

A doua zi dimineață, am privit în oglindă și aproape că nu m-am recunoscut. Părul prins la repezeală, cearcăne adânci, un halat vechi. Mi-am amintit de fata care eram odată, visătoare și plină de speranțe. Unde dispăruse?

În zilele ce au urmat, am început să citesc Biblia pe ascuns, printre treburi. Am găsit acolo cuvinte care mi-au dat putere: „Totul pot în Hristos care mă întărește.” Am început să cred că nu sunt doar o gospodină, ci o femeie cu suflet, cu vise și cu valoare.

Dar schimbarea nu a venit ușor. Radu a observat că nu mai eram la fel de docilă.

— Ce-i cu tine? De când ai început să vorbești așa? Să nu-ți bagi prostii în cap de la biserică! Femeia trebuie să stea la locul ei!

M-a durut fiecare cuvânt ca o palmă. Dar nu m-am lăsat. Am început să merg la biserică duminica dimineața, chiar dacă el bombănea. Acolo am cunoscut-o pe doamna Maria, o femeie trecută prin multe, care mi-a spus:

— Lenuțo, Dumnezeu nu te-a făcut doar să speli podele. Ai un dar! Ai încercat vreodată să scrii?

Mi-a fost rușine să-i spun că țineam un jurnal ascuns sub saltea. În fiecare seară scriam acolo tot ce nu puteam spune cu voce tare.

Într-o zi, Maria mi-a adus un anunț: „Concurs de povestiri pentru femei din mediul rural”. M-am gândit mult dacă să particip. Radu a râs când i-am spus.

— Tu? Să scrii? Cine te crezi? Lasă prostiile și vezi-ți de treabă!

Am plâns toată noaptea aceea. Dar dimineața m-am rugat din nou și am simțit o liniște ciudată. Am trimis povestea mea la concurs fără să-i spun nimic lui Radu.

Au trecut câteva săptămâni în care am trăit cu inima strânsă. Într-o zi, poștașul a adus o scrisoare mare. Am deschis-o tremurând: câștigasem premiul întâi! Povestea mea urma să fie publicată într-o revistă națională.

Când i-am arătat scrisoarea lui Radu, a rămas mut. Nu știa dacă să fie mândru sau supărat.

— Poate că nu e chiar așa rău… a murmurat el într-un final.

Dar adevărata schimbare a venit din partea copiilor mei. Fetița mea cea mică a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Mami, vreau să fiu ca tine când o să fiu mare! Vreau să scriu povești!

Atunci am simțit că tot efortul meu nu a fost în zadar.

Viața nu s-a transformat peste noapte într-un basm. Radu încă are momente când mă privește cu suspiciune dacă stau prea mult la masă cu pixul în mână. Dar acum știu cine sunt. Știu că valoarea mea nu stă doar în cât de bine lustruiesc podelele sau cât de gustoasă e ciorba.

Am început să țin ateliere pentru femeile din sat despre scris și despre cum să-și spună povestea. Unele vin timid, altele râd la început, dar apoi plâng când își dau seama cât de mult au ținut în ele.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbră, fără să știe cât valorează? Câte vise se pierd printre cratițe și rufe spălate? Poate că povestea mea le va da curajul să creadă că pot fi mai mult.

Oare câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm și să spunem: „Sunt mai mult decât ceea ce vedeți”? Tu ai avut vreodată sentimentul că poți fi mai mult? Povestește-mi…