Mama a sunat: „Vin musafiri!” – De data asta am decis să fac totul altfel…

— Irina, să nu uiți, sâmbătă vin musafiri! Să fii acasă, da? vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, ca de obicei. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă cineva ar fi tras o sfoară invizibilă în jurul meu. Nu era prima dată când primeam astfel de vești, dar de fiecare dată reacționam la fel: cu teamă, cu resentimente, cu dorința de a fugi cât mai departe de casa copilăriei mele, de satul acela uitat de lume, unde fiecare colț îmi amintea cât de diferită eram.

De data asta, însă, am închis ochii și am respirat adânc. Nu, nu o să mai fug. Nu o să mai inventez scuze, nu o să mă ascund după treburi de serviciu sau prieteni. O să merg acasă și o să stau la masă cu toți, cu mama, cu tata, cu unchii și mătușile care mereu mă priveau de parcă așteptau să spun ceva greșit, cu verișorii care râdeau de accentul meu de oraș. O să mă uit în ochii lor și o să încerc să înțeleg de ce mă doare atât de tare fiecare revedere.

Drumul spre sat a fost ca un ritual al anxietății. În tren, am privit pe geam câmpurile întinse, casele mici, gardurile vechi, și mi-am amintit de copilăria mea. De fiecare dată când veneau musafiri, mama mă punea să ajut la curățenie, să spăl geamurile, să lustruiesc tacâmurile. „Să nu ne faci de rușine, Irina!” îmi spunea, și eu mă străduiam, dar niciodată nu era destul. Întotdeauna găsea ceva de criticat: „Uită-te la tine, cum te-ai îmbrăcat! Nu vezi că nu se cade să stai așa la masă cu lumea?”

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama în bucătărie, agitându-se între cratițe. Tata, ca de obicei, stătea în curte, cu o țigară în colțul gurii, privind absent la găinile care ciuguleau prin iarbă. M-am apropiat de el, dar nici nu m-a privit. „Ai venit?” a spus sec, fără să ridice ochii. Am simțit iar acea răceală care mă făcea să mă simt invizibilă.

În casă, mama m-a pus imediat la treabă. „Ia pune masa, că nu mai am timp! Și vezi să nu uiți să scoți fața de masă cea bună, nu prostia aia de zi cu zi!” Am început să aranjez tacâmurile, să așez farfuriile, încercând să nu mă gândesc la faptul că, de fapt, nu voiam să fiu acolo. Dar, de data asta, am decis să nu mă las copleșită. Am tras aer în piept și am întrebat-o:

— Mamă, de ce te agiți atât? Nu vin niște regi, vin rudele noastre.

S-a oprit din amestecat în oală și m-a privit cu ochii ei obosiți, dar încă ascuțiți.

— Nu înțelegi tu, Irina. Așa se face la noi. Trebuie să arătăm că suntem gospodari, că nu ne-am pierdut cu firea. Ce-o să zică lumea dacă văd că nu ne pasă?

Mi-am mușcat buza. Mereu „ce-o să zică lumea”. Mereu imaginea, niciodată adevărul. Niciodată liniștea.

Au sosit musafirii: mătușa Lenuța, cu glasul ei strident, unchiul Vasile, mereu pus pe glume proaste, verișoara Ramona, care nu pierdea nicio ocazie să se laude cu realizările ei. S-au așezat la masă, iar mama a început să servească, zâmbind forțat, făcând complimente false. Eu stăteam la capătul mesei, simțindu-mă ca un intrus la propria sărbătoare.

— Ia zi, Irina, tu când te măriți? a întrebat mătușa, cu un zâmbet prefăcut.

— Da, uite, Ramona deja are doi copii, tu ce mai aștepți? a adăugat unchiul, râzând gros.

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Mereu aceleași întrebări, mereu aceleași comparații. Am vrut să le spun că nu toți trebuie să urmeze același drum, că nu toți găsesc fericirea în aceleași lucruri, dar am tăcut. Mama m-a privit cu reproș, de parcă era vina mea că nu aveam ce să le răspund.

La desert, tata a început să povestească despre vecinii care „și-au făcut fata doctoriță la București”. Am simțit din nou acea înțepătură: eu, cu jobul meu de graficiană, nu eram niciodată destul de bună. „Asta-i meserie? Să stai toată ziua la calculator?” spunea mereu tata. Am încercat să-i explic, de atâtea ori, că lumea s-a schimbat, că nu mai e ca pe vremea lor, dar nu voiau să audă.

După masă, am ieșit în curte, încercând să-mi trag sufletul. Ramona m-a urmat.

— De ce ești mereu așa tăcută, Irina? Nu te bucuri că suntem toți împreună?

Am ridicat din umeri.

— Poate că nu toți simțim la fel, Ramona. Poate că pentru unii, mesele astea nu sunt doar sărbătoare, ci și amintirea a tot ce nu suntem.

S-a uitat la mine mirată, apoi a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură, privind la casa care mi-a fost cândva adăpost, dar niciodată acasă cu adevărat.

Seara, după ce musafirii au plecat, mama a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și, pentru prima dată, a părut vulnerabilă.

— Irina, știu că nu-ți place aici. Știu că nu te simți ca acasă. Dar să știi că eu… eu am vrut doar să fie bine. Poate n-am știut cum.

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că nu e vina ei, că nici eu nu știu cum să fiu altfel, că poate nici nu există un „acasă” pentru unii dintre noi. Dar am tăcut. Am lăsat liniștea să spună ce nu puteam eu.

Acum, stau la fereastra camerei mele de copil și mă întreb: oare câți dintre noi se simt străini în propria familie? Oare câți avem curajul să ne confruntăm cu trecutul, să spunem ce ne doare, să încercăm să ne vindecăm? Voi cum ați face față acestor răni vechi, care nu se văd, dar dor atât de tare?