„Mamă, aceasta este fiica mea”: Povestea unei mame care a aflat prea devreme ce înseamnă să fii bunică

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva…

Vlad stătea în pragul ușii, ud leoarcă, cu ochii roșii și o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată. În brațe ținea un mic pachet roz, învelit într-o păturică subțire. Inima mi-a început să bată nebunește. Am simțit că urmează ceva ce nu voi putea controla.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Cine e copilul? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Mamă… e fiica mea. E a mea și a Roxanei. Nu mai avem unde să mergem. Te rog…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad avea doar șaisprezece ani. Roxana, iubita lui din liceu, era cu un an mai mică. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Am tras aer adânc în piept și am făcut singurul lucru pe care îl putea face o mamă: i-am luat copilul în brațe și l-am strâns la piept.

— Intră, Vlad. Hai să vorbim.

A intrat încet, cu capul plecat. Roxana nu era cu el. Am aflat mai târziu că părinții ei o alungaseră de acasă când au aflat că e însărcinată. Vlad încercase să găsească o soluție, dar la șaisprezece ani nu ai multe opțiuni. Prietenii l-au evitat, profesorii l-au certat, iar eu… eu am simțit că am eșuat ca mamă.

— De ce nu mi-ai spus nimic? am izbucnit după câteva minute de tăcere apăsătoare.

— Mi-a fost frică, mamă. Știam că o să te dezamăgesc…

M-am uitat la el și am văzut copilul din el. Încă era un băiat speriat, dar acum era și tată. M-am simțit sfâșiată între furie și compasiune.

— Unde e Roxana?

— La o prietenă. Nu poate rămâne acolo mult…

Am decis atunci că nu pot lăsa doi copii și un bebeluș pe drumuri. I-am primit pe toți în casa noastră mică de la marginea Ploieștiului. Vecinii au început imediat să bârfească:

— Ai auzit? Feciorul Mariei a făcut un copil cu fata lui nea Ghiță! Ce rușine!

Mergeam la magazin și simțeam privirile tuturor pe spatele meu. Mă durea mai mult decât aș fi crezut. Mama mea mă certa la telefon:

— Cum ai putut să-l lași să ajungă așa? Unde ai fost tu ca mamă?

Nu aveam răspunsuri. Îi vedeam pe Vlad și Roxana cum se chinuiau cu fetița lor, Ana-Maria, cum nu dormeau nopțile, cum încercau să-și termine liceul printre scutece și biberoane. Am încercat să-i ajut cât am putut: găteam, spălam, stăteam cu fetița când ei mergeau la școală.

Dar tensiunile au crescut rapid. Vlad era frustrat că nu putea oferi mai mult. Roxana plângea des, spunând că îi e dor de mama ei. Într-o seară i-am auzit certându-se:

— Nu mai pot! Toată lumea râde de mine la școală! spunea Vlad.
— Și eu ce să zic? Nici măcar mama nu mă mai vrea acasă! răspundea Roxana printre lacrimi.

Am intrat în cameră și i-am luat în brațe pe amândoi.

— Știu că e greu… Dar suntem împreună. O să trecem peste asta.

Nu știu dacă m-au crezut atunci. Nici eu nu eram sigură că spun adevărul.

Au urmat luni grele. Vlad a început să lucreze part-time la un magazin de cartier ca să aducă bani în casă. Roxana a reușit să termine clasa a zecea cu greu. Ana-Maria creștea sub ochii noștri, iar fiecare zâmbet al ei era ca o rază de soare într-o zi mohorâtă.

Dar problemele nu s-au oprit aici. Într-o zi, Roxana a dispărut. A lăsat doar un bilet: „Nu mai pot. Îmi pare rău.” Vlad a intrat în panică, iar eu am simțit din nou că lumea mi se prăbușește.

Am căutat-o peste tot: la prieteni, la rude, pe Facebook. După două zile ne-a sunat mama ei:

— Roxana e la noi. Vrea să stea o vreme aici.

Vlad a plâns pentru prima dată după mult timp:

— Mamă, dacă nu mă descurc? Dacă Ana-Maria rămâne doar cu mine?

L-am strâns tare în brațe:

— O să fiu aici pentru tine, orice ar fi.

Au trecut luni până când Roxana s-a întors. Între timp, Vlad a devenit mai matur decât mulți adulți pe care îi cunosc. S-a ocupat singur de fetiță, a mers la muncă și la școală, a renunțat la ieșirile cu prietenii și la visurile lui de adolescent.

Când Roxana s-a întors, era schimbată: mai liniștită, mai hotărâtă să lupte pentru familia ei. Au început terapia împreună — cu greu am găsit un psiholog dispus să-i ajute fără bani mulți — și încet-încet au reînvățat să fie o familie.

Astăzi, după trei ani de la acea seară ploioasă, Vlad are douăzeci de ani și lucrează ca tehnician IT într-o firmă mică din oraș. Roxana studiază asistență socială la facultate și vrea să ajute alte fete care trec prin ce a trecut ea. Ana-Maria merge la grădiniță și ne umple casa de râsete.

Nu a fost ușor deloc. Am pierdut prieteni, am suportat vorbe grele, am plâns nopți întregi întrebându-mă unde am greșit ca mamă. Dar am câștigat ceva mult mai valoros: am învățat ce înseamnă iertarea adevărată și cât de puternică poate fi dragostea unei familii.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi ar fi avut curajul să-și sprijine copilul într-o astfel de situație? Ce înseamnă cu adevărat să fii părinte — să judeci sau să iubești necondiționat?